De ce trebuie să fie totul atât de greu?

Am 35 de ani. Tânără, nu? La 35 de ani unii sunt realizați.

Unii scriu de la 20 de ani și acum sunt experți.

Unii au făcut o facultate pe care au știut că o vor face dinainte de a se naște și acum au o carieră în față.

Unii nu au nici o facultate dar au știut ce să aleagă și acum au afaceri de milioane.

Unii s-au reprofilat și acum au lumea la picioare.

La 35 de ani unii sunt acolo unde și-au dorit să fie. Sunt împăcați profesional. Sunt fericiți.

La 35 de ani eu încă aleg calea cea grea. Și-am obosit. Aș vrea să fie mai ușor, totul. Măcar din când în când. Să primesc fără să mai trebuiască să fac nimic în schimb. Să POT să nu fac nimic. Măcar din când în când.

La 19 ani am plecat de-acasă în București. Scopul suprem a fost să mă angajez, să câștig banul meu și să fiu independentă. În frica disperată de a mi se lua libertatea nu-mi doream decât independența. Nu am visat să mă distrez, să ies în cluburi, să-mi fac iubit, să mă mărit. Eu visam serviciu.

Și la 20 de ani m-am angajat. Puteam fi casieră, puteam să vând cărți, să introduc date în calculator, să corectez lucrări, puteam face o grămadă de lucruri studentă fiind în primul an de facultate. Eu m-am angajat ca asistent social la Departamentul de copii abuzați. În loc să merg la petreceri, la 20 ani făceam teren prin Giulești Sârbi pe vremea când nici tramvai, nici autobuz și nici măcar străzi nu existau pe-acolo. Prin case dărăpănate, fără lumină și căldură, încercam să salvez copii bătuți cu zgarda câinelui, părăsiți în frig la -10 grade iarna, copii abuzați în toate felurile, pe care-i visam noaptea în camera mică de cămin.

La 23 de ani, când am cedat și am plecat aș fi putut să iau o altă cale. Eram tânără, în anul 3 de facultate. Cu toate astea, am plecat la un serviciu mai ușor emoțional, dar munceam 12 ore pe zi. Altfel, simțeam că nu-mi merit salariul de două ori mai mare ca cel de asistent social. Și-mi dădeam viața pentru job-ul ăla. Puteam să scriu, puteam să mă plimb prin parc, puteam să citesc. Eu însă alegeam să muncesc pentru a-mi câștiga libertatea, depunând un efort enorm. Ratam anii cei mai frumoși din studenție, în schimbul unor iubiri trădate la distanță și a nevoii mele de a simți greul pe umeri, responsabilitate, durere, suferință.

A nevoii de a demonstra constant cuiva că pot. Și orice secundă pierdută e semn de slăbiciune și ratare.

La 24 am plecat în Portugalia, să mă ocup de copiii defavorizați din războaiele din Africa. Am luat-o de la capăt. Cu limba, cu munca, cu adaptarea. Mi-a fost extrem de greu. Am intrat în depresie, am scris un roman în care am așternut toate frustrările mele ca să pot scăpa cu viață. Cel mai greu și cel mai greu era că nu lucram 12 ore. Puteam să mă opresc și să privesc în jurul meu. Iar eu nu știam să fac asta. Îl cunoscusem pe Cris care mă invita ba la munte, ba la mare, iar pe mine mă enerva. Eu trebuia să muncesc, să simt greul pe umeri, copiii să mă aștepte, să plângă pe umărul meu, să-mi povestească ororile războiului. Acolo era de mine. Nu în restaurantele unde mă invita Cris, în cadourile pe care mi le cumpăra, în promisiunile pe care mi le făcea.

Voiam să adopt un copil și să-l iau cu mine în România. João Paulo. Nimic din ce făceam părea că nu e suficient pentru drama acelor copii. I-aș fi luat pe toți cu mine.

Dumnezeu m-a iubit mult atunci! După un an, Cris s-a ținut scai de mine și nu m-a lăsat. Altfel, m-aș fi întors într-o relație de 7 ani cu un băiat pe care nu știu exact cât l-am iubit  dar care m-a rănit înmiit. Dar tot la el m-aș fi întors. Să simt greul, să simt durerea, să plâng, să urlu, să mă sfâșii pe interior și nimeni să nu mă poată opri.

Dar Dumnezeu m-a iubit mult atunci! Dar nici n-a fost pe gratis. Tot ce avem, tot ce-am reușit împreună să facem, a fost cu un efort imens și cu frustrări o mie.

Cris nu știa limba, iar eu a trebuit să fiu baza. Să caut apartament de închiriat, să îl ajut să se adapteze, să îi caut birou, să îl încurajez când a deschis firme de IT, să îi fac interviurile, să cumpărăm casa, să rezolv canalizarea care refula în grădina vecinului, garajul care stătea să se dărâme, să o izolez complet, până la schimbarea completă a sistemului de încălzire prin pardosea. Dacă ceream ajutor, probabil primeam. Dar, nu ar fi fost același lucru. Căci trebuia să sufăr, să demonstrez că nu pot primi nimic ușor. Cine mai are casă la 26 de ani? Să-mi fie greu, să sufăr pentru fiecare reușită. Am stat în casa aia goală mulți ani. Aveam un pat și un dulap. Pentru fiecare scaun am muncit zeci de ore. Pentru fiecare perdea m-am chinuit.

Apoi, au venit copiii. Nici grețuri nu mi-am permis să am și nici pofte. Mergeam și-mi căram singură pepenii din piață însărcinată cu Andre, deoarece Cris nu era ”obișnuit” cu piețele noastre. Iar însărcinată cu Beti, îl duceam pe Andre în brațe la grădiniță cu tramvaiul. De ce nu-l ducea Cris? Aveam nevoie să sufăr. Ca să mă simt mamă devotată, bună și demnă.

Andre a fost un copil extrem de liniștit. Iar asta mă stresa. Nu știam ce să fac cu viața mea. Apoi, am început să muncesc de-acasă. Puteam să scriu, tocmai ce îmi începusem blogul, puteam să citesc, puteam să stau, pur și simplu. Eu m-am reapucat să muncesc. Și eram fericită în trauma mea.

Apoi, a venit Beti și ne-am mutat în Pantelimon. Mi-am schimbat serviciul și greul s-a multiplicat exponențial.

Am alergat după independență și am ales mereu calea cea grea.

Cris a obosit spunându-mi zilnic să fac doar ceea ce vreau eu. Și totuși, nu pot. E mereu o întâlnire pe care o confirm și aș putea să nu o fac, e un drum ratat, e un articol care nu e PERFECT și pentru care mai pierd 5 ore și tot nu e PERFECT, e vecina care poate conduce pe tocuri și eu nu, e vremea urâtă, e Beti care plânge, e mereu ceva care trebuie făcut de mine și numai de mine. Și dacă nu e, inventez eu unul.

E un greu continuu și asumat din oficiu. E un greu de care nu mă plâng, dar care mă omoară pe dinăuntru. Și nu-l mai vreau în viața mea.

Am 35 de ani și aleg cele mai anevoioase căi. Nu am știut ce vreau pentru mine, ce mă face fericită, am ales pentru a fi ceilalți fericiți și pentru a hrăni în mine trauma, nevoia de a fi văzută! Făcându-i fericiți, probabil mă vor vedea și pe mine până la urmă.

Am ajuns astfel la 35 de ani să vreau să scriu și să simt că-i prea târziu.

Soră-mea mi-ar dat iar exemplul lui Arghezi (care scrie primul volum de poezii la 47 ani). De aia o soră/ un frate e unul dintre cele mai bune lucruri pe care ți-l poate face un părinte cadou.

Vreau să aleg și eu calea cea ușoară. Am obosit.

Peste două săptămână plec cu Cris în Grecia, într-un fel de lună de miere reloaded. Deja am început să mă frământ că trebuie să las copiii, că ce va fi de ei, că ce-or zice când vor fi mari, mai bine să-i luăm și pe ei, să ne fie greu, să nu ne priască, să mă stresez, să sufăr până ”la sânge” cum zice poetul. Păi dacă tot plec în vacanță, să nu mă simt bine. Merit eu să mă simt bine?

În august plec două săptămâni singură, cu copiii, în Portugalia. Sună bine, știu.

Cris îmi plânge de milă, deja. Eu nu înțeleg. În nebunia mea, nu înțeleg unde-i greul. Nu asta fac de-o viață? 2 săptămâni izolată într-o casă, o țară relativ străină, cu o mașină foarte veche pe benzină (eu nu am condus mașină pe benzină până acum) și fără ajutor, cu doi copii. La ocean, la 10-15 grade apa. Yeeey!

Dar nu mă descurc eu? Trebuie să mă descurc! Să simt gustul de adrenalină în vene, să nu care cumva să mă relaxez, că doar nu sunt în vacanță. Cine-a pomenit vacanță?

Dar, de ce trebuie să fie totul așa de greu? Cum e să ai casă cu grădină și să nu fi stat nici măcar o dată pe terasă să-ți bei cafeaua? Cafeaua cea mai bună se bea în trafic, în mașină, pe fugă.

De ce nu mă pot opri și să respir. O dată, de două ori, de un milion de ori?

Să văd și eu, cum e?

Să spun NU. NU POT face asta. Azi voi face mai puțin și sunt mulțumită de mine cu atât.

Să primesc fără să dau nimic în schimb.

MERIT ȘI SUNT MULȚUMITĂ DE MINE. TREBUIE!

 

Sursă foto: aici

 

 

 

 

8 Comments

  • Sonia (#)
    June 12th, 2017

    Salut! Cred ca intelegi prea bine durerea celor din jur si ii ocrotesti prea mult, ai impresia ca daca ai cere ajutor, ai deranja, mai bine lasi omul linistit decat sa il pui sa te “serveasca”. Tot ce ai scris in acest articol este rezumat in numele blogului. Unei mame atat de devotate nu ii este usor sa stea pe tocuri! 🙂 Numai bine si din cand in cand, un gram de timp doar pentru tine!

    • Dina (#)
      June 12th, 2017

      Multumesc tare mult! Mi se pare interesant cum ai identificat sensul numelui 🙂

  • Alina Gheorghiescu (#)
    June 13th, 2017

    Auzi? Se simte din text oboseala ta și revolta. Ieșim la o cafea sau ce vrei tu sa îți spun cum am făcut eu? Eu am 38 acum și pana acum 1 an eram identic, dar identic ca tine. Hotărâtă să salvez toată lumea, să mă autosabotez, etx. E mult de povestit. Ce spui? Mie îmi place de mor de tine și tare as vrea să fac ceva.

    • Dina (#)
      June 13th, 2017

      Mersi mult. Se simte că dau pe dinafară:)
      Te abordez pe FB.
      Te imbrățișez!

    • Diana C (#)
      June 13th, 2017

      Alina mi-ar face placere sa vorbesc si eu cu tine sa stiu ce ai facut, sunt si eu in aceeasi situatie

      • Dina (#)
        June 14th, 2017

        Facem o ieșire în trei 🙂

  • Andreea (#)
    June 15th, 2017

    Așa bine te înțeleg si ma si regăsesc in cuvintele tale! Exact la fel eram, dar venirea pe lume a copiilor m-a scos din ritmul acesta si mi-a dat șansa sa stau cu mine si sa ma vad, sa ma aud pe interior, sa ma întorc pe toate părțile si sa aleg o alta cale. Te imbratisez! Nu stiu ce sfat as putea sa-ți dau, pe mine m-au ajutat oamenii peste care am dat in jurul meu, acei oameni autentici si reali, nu maștile celor prefecți. Inconjoara-te de oameni buni, caută in interiorul tău, doar tu cu tine, așa cum ai scris articolul asta, si sigur o sa găsești acolo resurse. Dacă vrei putem povesti muuuult pe acest subiect. Dar un lucru e clar, esti o femeie puternica si extraordinara!

    • Dina (#)
      June 15th, 2017

      Mesajul tău e ca o gură plină, plină ochi de oxigen din ăla bun, din vârful muntelui.
      Îți mulțumesc tare mult! Mi-ai luminat ziua!

Comment!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *