Locul acela purta numele tău

S-a întors către mine și mi-a spus:

– Unde vrei să mergem? Mi-a arătat harta cu insula, plimbându-și degetul pe punctele îngroșate. Se lasă seara, ar trebui să mergem să mâncăm pe undeva.

Soarele îmi ardea pielea prea albă pentru cele 42 de grade de afară. Aerul abia se putea respira. Aș fi plecat oriunde, cât mai repede. Aș fi plecat să visez, să umblu, să descopăr. Să mă fac una cu eterul, să mă transform, să zbor deasupra apei, să respir aerul răcoros al libertății, să fiu, să trăiesc fiecare clipă, să MĂ simt prin fiecare por de piele, să devin gânduri și apoi cuvinte.

– Vrei să mergem aici? Degetul lui s-a oprit pe un cuvânt scris cu litere ondulate, Φτελιά (Ftelia).

Am dat din cap aprobativ. Sub hanoracul cu care mă înfășurasem de teama soarelui, abia mai puteam respira. Pielea începuse să mă ardă, ochii să-mi oglindească imagini neclare și prea luminoase.

De pe drumul principal am intrat pe un drum de pământ la stânga, plin de gropi, vegetație uscată sau aridă, cu câteva case cu obloanele trase și o vila pentru cazare cu sigla căzută. Le-am lăsat în urmă. Drumul a continuat mult, spre vale, ne-a dus departe, unde cerul se unea cu albastrul – verzui al mării. La orizont răsărea o casă uitată de lume, cu balcon larg, cu varul căzut sau poate că ochii mei nu mai zăreau bine culorile.

Terasa dădea către o plajă largă, cu familii și copii. Și-apoi, întins albastru de apă.

Am început să urcăm scările. Ne-am încrucișat cu un tip ascuns sub multe haine care servea pe plajă. Ne-a făcut semn să urcăm, mai sus.

În capul scărilor, un domn cu pielea uscată și barbă mare, cu mâinile dure și glasul sobru ne-a invitat la o masă aproape de marginea balconului. Vederea era spectaculoasă. Deasupra tuturor, cu apa mării abia mișcându-se, la umbră, priveam în depărtare și zăream infinitul. De iubire, de împlinire, de fericire.

Muzica îmi intra în gânduri și mă relaxa. Barca de pescuit era trasă la mal. Domnii cu barbă și pielea arsă ziua conduceau un restaurant, iar seara ieșeau pe mare.

– Aici aș vrea să rămân pentru totdeauna, i-am spus. Să scriu gânduri, să trăiesc clipa, să respir marea. Să trăiesc acum pentru un milion de ani. Să stea timpul în loc!

A zâmbit.

Nu știu dacă înțelege. Dar știu sigur că se bucură că sunt fericită.

Cumva, dorința mea de a avea câteva zile doar pentru noi, plăcerea lui de a organiza totul până la ultimul detaliu, lăsatul meu în voia sorții, supărarea lui din ultimele zile că nu avem nici un program stabilit, plecatul dis de dimineață cu jumătate din lucrurile mele ”esențiale” – tocmai ce descoperisem că nu avem bagaj de cală, au făcut din toate acestea un moment de regăsire.

A mea, că miracolul vine din destinul eliberat din frâie.

A lui, omul pentru care m-aș duce până la finalul lumii și m-aș arunca în neant știind că iubirea m-ar salva, cumva.

A noastră, așa cum eram acum 13 ani când ne-am cunoscut prima oară. Eu plină de povești, el plin de planuri.

Vacanța noastră, în doi, abia urma să înceapă.

Comment!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *