Trusa de salvare în situații de criză la copii

www.mamipetocuri.ro

Am spus-o de multe ori și o repet de fiecare dată când am ocazia: dacă ar fi să aleg un singur lucru care mi se pare cel mai greu atunci când ai doi copii este acela de a gestiona relația dintre ei și de a te împărți, ca mamă, între ei.

Când sunt mai mici, greutățile apar mai mult la nivel de organizare. Unul are nevoie aproape exclusiv de mamă, celălalt nu este complet independent. Unul plânge, celălalt vrea să se joace. Unul merge la grădiniță, celălalt nu, unul mănâncă înghețată, celălalt e prea mic și tot așa.

Practica, parentingul și carnea de porc pică greu la stomac

Teoria e mereu simplă.

Sună bine să ți se spună că trebuie să oferi atenție ambilor copii, când unul doarme cu celălalt să te joci, când unul e la grădiniță cu celălalt să stai în brațe, când celălalt vine de la grădiniță, să stai și cu el în brațe. Problema e că mama are doar două mâini și fiecare copil dorește o bucățică doar pentru el.

Nu mai spun de momentele când și mama este OM, obosește și vrea o oră la coafor fără să mai rezolve conflicte de interese în casă, iar copiii vor numai cu ea și numai cu ea fix când trebuie să iasă pe ușă-afară.

Se spune că atunci când sunt mai mari, la vreo 4-5 ani, crizele ar fi mai greu de gestionat de către părinți pentru că aceștia au așteptări mai mari de la copii.

Dacă mă întrebați pe mine, crizele pot fi greu de gestionat la orice vârstă dacă nu punem o bază emoțională sigură încă de la început.

Cum se manifestă o nevoie emoțională?

Copilul care înainte se îmbrăca, se spăla sau chiar se juca singur acuma nu mai reușește să facă nimic fără ajutorul mamei.

– Nu poooot!

– Tu să mă îmbraci!

– Nu știu să mă spăl singur!

– Eu sunt bebeluș și tu mă îmbraci!

devin semnale clare că are nevoie să i se reumple borcanul cu atenție.

Apoi, mai sunt comportamentele răutăcioase asupra fratelui: smulsul jucăriei, distrugerea construcției, mușcatul.

Uneori, chiar și un comportament retras al copilului poate fi pus sub nevoia de atenție.

Ce putem face?

Nu sunt multe lucruri pe care o mamă le poate face.

Trusa de salvare conține puține instrumente, dar extrem de importante. Unul dintre acestea este timpul special, iar al doilea pusul limitei sau/ și plânsul susținut. 

Eu aș zice că prima condiție este ca mama însăși să aibă paharul de atenție plin ca să aibă de unde da mai departe. Numai să fie vreo sfântă și să facă miracolul împărțirii atenției și să dea la toată lumea dintr-un borcan gol. Ceea ce mă îndoiesc că există.

După ce mama a ieșit la un rose cu fetele în oraș sau a trecut pe la cabinetul de masaj sau poate tocmai s-a întors de la o super cină romantică cu al doilea adult în rang de părinte, a dormit bine și și-a băut cafeaua pe îndelete în dimineața de după, putem spune că e pregătită pentru a face minunea cu împărțitul atenției.

Timp special

Eu cu timpul special n-am avut o relație foarte bună. Să pun ceasul 15/ 20 de minute ca să mă joc cu copilul meu mi s-a părut mereu ceva ce-mi frustra logica. În timp însă, cam pe la 4 ani ai unuia dintre copii mi-am dat seama că și timpul acesta calculat are sensul lui.

În primul rând, îi transmite copilului că momentele în care putem face tot ce vrem noi și ne este îngăduit tot ce vrem noi este limitat. Timpul este o resursă limitată, e acum și aici. Asta-i realitatea tuturora.

În al doilea rând, îl ajută să fie creativ, să filtreze ceea ce este cu adevărat important pentru el. Dacă totul ar fi posibil, oricât vrem, de ce ne-am mai stresa cu ce ne place cu adevărat?

În al treilea rând, un timp special nelimitat duce la un timp special nelimitat și pentru fratele sau sora lui. Iar eu ca mamă, încă n-am reușit să rezolv această ecuație. Dacă pot sta nelimitat cu unul dintr ei, cel puțin teoretic și corect ar fi să stau la fel de ”nelimitat” și cu celălalt. Ceea ce este imposibil.

După 4 ani de prim copil, vă spun că timpul special în care părintele pune ceasul, iar copilul alege ceva super-mega-interesant să facă este soluția cea mai bună pentru încărcatul borcanului de atenție.

Pusul limitei și plânsul susținut

În pusul limitei sau/ și plânsul susținut am crezut dintotdeauna. A fost suficient să înțeleg că și eu am nevoie să fiu ascultată plângându-mi suferința, ca să pot să-mi iau copiii în brațe atunci când jucăria lor s-a stricat iar lumea lor se prăbușește.

Sunt copii care plâng mai ușor, iar aceștia sunt cei care știu să-și ceară drepturile de atenție bine cuvenite. Apoi există copii care plâng greu sau aproape deloc, iar aceștia trebuie ajutați să-și exprime durerile.

Mi-e greu să cred că un copil o să vină de la grădiniță și-o să spună:

– Azi am avut o zi grea, m-am certat cu Mirciulică, nu m-a ascultat deloc și acuma aș vrea să mă iei în brațe și să mă lași să plâng.

În cele mai dese situații, copilul va veni acasă, o va trage de păr pe sora lui mai mică sau va simula un accident de mașină.

Un moment tare bun să interveniți și să puneți limite pentru a vă ajuta copilul să se liniștească și să primească atenția de care are nevoie.

În situații de criză, de cele mai multe ori am folosit jocurile pe emoții unde am încercat să descoperim cum ne simțim și cum putem depăși momentul.

Copiii nu știu să exprime durerea altfel decât atrăgând atenția prin diferite comportamente. De aceea este esențial să-l înconjurăm pe copil cu iubire și să deveniți partenerul lui în descifrarea durerii și frustrării lui.

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *