Zmeu vs Zen

Acum mult timp, la cursul de parenting al Otiliei cineva se plângea că dimineaţa copiii nu vor să se îmbrace să plece la grădiniţă/ şcoală. Găsesc tot felul de motive să amâne momentul, până când totul devine un câmp de luptă: mama ţipă, copilul urlă sau plânge pentru ca în final, toţi, un pachet de nervi să se urce în maşină şi să plece în trombă.

Pe atunci, eu nu aveam probleme din astea. Şi povestea m-a făcut să compătimesc persoana în cauză. Mai ales, când a venit Otilia şi i-a propus să se trezească cu o jumătate de oră mai devreme şi să facă „timp special” cu copiii. (timp special= un timp limitat la 10, 15, 20, 30 minute, în funcţie de disponibilitate, în care părintele se joacă cu copilul fără să pună limite, decât cele de siguranţă. Aş zice un timp de calitate, dar limitat pe ceas). La auzirea acestor cuvinte, jumătate de sală a rămas cu un zâmbet amar pe buze, cealaltă nici nu prea înţelegea unde vrea să ajungă Otilia, printre care şi eu. Cum adică, mai devreme de 7?? Şi să mă joc? Really?? Cred că glumeşti!

Cred că a fost una dintre puţinele dăţi când nu prea eram de acord cu metoda. Chiar credeam că vorbeşte din cărţi. Apoi a zis că ea face asta cu cei trei copii ai ei. Du-te, măi, de aici! Atunci, mi-am zis, ok, deci te cam duci spre extreme. Nu prea e de mine. Deci, eu, abia pot să mă trezesc la 7.30-8. Abia pot! Fac un mega efort! Nici nu văd bine cât e ceasul când Andre umblă deja pe la noi prin cameră, întebându-mă: Mami, mami, azi stăm acasă?? Cum aş putea eu să mă trezesc la 7?? Sau, mai rău, la 6.30, având doi copii. Şi să mă joc cu ei. Adică, după ce că abia mă trezesc, trebuie să fiu şi fresh: cu cafeaua băută, îmbrăcată, coafată şi cu chef de făcut ca Spiderman, Crododilu Plăcintar sau să joc fotbal. Deci, nu stă în mintea nimănui aşa ceva! Să ne-nţelegem! O să dezvolt eu, ceva, un mecanism, dar așa ceva nu am cum să fac! Sau poate, nu voi avea niciodată problema asta. De ce să pun probleme unde nu sunt, nu?

Ei bine, realitatea e cu totul alta. Cred că e de prisos să vă spun că am intrat şi eu în etapa: Eu nu vreaaaaaaaau la grăăăăădi astăăăăăăzi!!! Vreau să stau acasăăăăăă cu tineeeeeee!! Să mă joc pe Ipad!!!!!  Nu-mi place la grăăăăăădiiiiii, nu-mi plac copiiiiiiii!

Varianta 1: aia cu

– Nu se poate, iubirea mea, căci mami nu stă acasă. Uite-mă, sunt îmbrăcată de serviciu. Nu ai cu cine rămâne acasă.

– Rămân singur!

sau aia cu

– Şi colegii tăi? Or să le fie dor de tine, o să întrebe Tutu de tine. Ce o să zică?

– Nici nu sunt prietenii mei!

sau aia cu

– Uite, astăzi mergi la grădi, că și mami trebuie să se ducă la serviciu, mai mergi și mâine și poimâine și apoi, gata, stăm acasă două zile.

– Nu vreau! Vreau acum!

nu funcționează. Nici nu ar avea cum, căci cortextul pre-frontal e închis, partea cu care se iau decizii, judecă, se controlează.  Copiii par că înțeleg logic ce le explicăm, noi ne simțim bine, că e ca și cum vorbim cu niște copii mari, care ne înțeleg, iar eu ca părinte sunt minunat că am reușit să cresc așa copil înțelegător, dar când răspunsul nu e pe așteptările mele, ce se întâmplă? Ne frustrăm – dragul meu, dar tu chiar nu înțelegi? Eu trebuie să ajung la serviciu, așa cum și tu trebuie să te duci la grădiniță. E același lucru. În fiecare dimineață e la fel. Nu înțeleg de ce ai început brusc să nu mai vrei.  Ridicăm vocea, începem să ne enervăm, parcă nu mai e copilul nostru, ăla care înțelegea și tot așa. Totul se termină cu nervi, stres și eventual, lacrimi dar nu de eliberare a frustărilor ci de acumulare a lor.

Ca să îl ajutăm pe copil să înțeleagă că trebuie să mergem la grădiniță/ şcoală, trebuie să ne conectăm cu el, adică să își deschidă cortexul pre-frontal. Și cum ne conectăm noi, cel mai bine și cel mai ușor: prin joc!

Așadar, astăzi, când abia am reușit să mă trezesc la 7.30, Andre era deja treaz de la 6.30 și se juca de zor pe Ipad-ul meu, iar Beatriz făcea vocalize de la ea din pat. De vreo câteva zile, de când Andre s-a învățat cu Ipad-ul meu (până acum era restricționat), regulile de dimineață: să se spele, să se îmbrace, au devenit un calvar. A se vedea cele de mai sus. Nu mai ieșeam din buclă. Eu care sunt zen, mă rog, asta îmi place să cred, deveneam instant un animal cu dinți și gheare care scoate foc pe gură – probabil un fel de zmeu.

Azi, nu mai aveam chef de zmeu. Voiam zen. Și brusc, așezându-mă pe marginea patului lui Andre, mi-am amintit de secvența povestită mai sus de la cursul Otiliei. Și îmi zic: nu pot să mă joc acum, nu am chef! Partea mea de zen: hai, încearcă! Mai poți duce o luptă cu strigăte și nervi? Nuuuuuu, te rog, nuuuuu nervi astăzi! Nuuuu!

Și am profitat că Andre se ascunsese încă îmbrăcat în pijamalele lui cu rachete și stele fosforeștente sub plapumă și striga: Nu vreaaauuuuu la grădiiiii! și am început să mă joc cu el:

– Cine e aici, sub plapumă? Un dinozaur? Cu planetuțe și stele? evident, cu o voce total schimbată.

Andre a început să râdă.

– Aoleu, cine ești tu, dinozaurule? Am început să bag mâna pe sub plapumă, să îl pipăi, să încurc voit mâna cu piciorul – ia uite ce mână lungă are dinozaurul ăsta! (Andre râdea cu lacrimi) Îl pipăiam tot, degetele, picioarele, confundam totul. Vaaaai, și are și degete….câte 10 degete la o mână…..nu cred că e de pe planeta noastră. Aici dinozaurii au câte 5 degete.

– Nu sunt, zice el. Am venit de departe, din întuneric!

– De unde?

– Din stele, cu racheta.

– Woooow, și cum e acolo? E frumos?

– Da, dar mai frumos e aici.

Între timp, îl îmbrăcam, s-a dus să se spele, eu continuam cu povestea, că dinozaurii se spală pe dinți? Pe dinții ăia mari? Mereu mirată de ce lucruri deosebite poate face un dinozaur venit de pe planeta stelelor.

Apoi, mi-a zis că și Beatriz e un dinozaur, dar zburător, iar că el o să mai stea pe aici că acolo, pe planeta lui nu e voie să mănânce lapte cu cereale și nu se merge la grădiniță.

Apoi, că o să mă ia și pe mine și pe tati acolo, sus, că o să zburăm. Ce mai, pânâ am plecat aveam o poveste întreagă despre dinozaurii de pe planeta stelelor.

M-a pus să promit solemn că o să-i spun educatoarei despre faptul că el e un dinozaur venit în vizită de pe planeta rachetelor și stelelor. Ceea ce am și făcut! Era tare fericit.

Dacă stau să calculez cred că am reușit să plec și mai devreme de acasă, decât dacă aș fi forțat situația și aș fi ales varianta zmeu.

Nu mai zic de liniștea tuturora din casă.

Andre – 4 ani.

Beatriz- 2 ani.

12834511_10207088360262142_2078409317_n

 

 

By Published On: 18/03/2016Categories: Jurnal de părinte2 Comments

Share This Story!

2 Comments

  1. Kristina 12/01/2017 at 08:00 - Reply

    Bună, urmăresc cu drag articolele tale! Mă regăsesc în multe din ele și tocmai de ăsta vreau sa Îți cer un sfat… Am o fetiță de doi ani și am început sa mergem la grădiniță. ..ce sa mai zic teroare. Azi când am ajuns în fata porții deja a început sa urle și nu a vrut sa intre. Așa am lasat-o acolo plângând și inima îmi spune ca nu am făcut bine….Toți îmi zic :”las’ ca-i trece, se va obisnui”. Dar cu ce preț… ca 1-2 săptămâni urla și plânge zi de zi??și la voi așa grea a fost acomodarea? Mai ales ca i-ai dat la creșă de la un an, parcă așa am citit ☺

    • Dina 12/01/2017 at 14:37 - Reply

      Buna, iti multumesc mult pentru mesaj. Stii cum e, fiecare copil e un copil, o experienta in sine. Cel mare, Andre, a fost de la 11 luni la cresa (particulara). Si el a plans, la fel m-am simtit si eu. Nu aveam de ales, dar educatoarea lui a reusit in scurt timp sa se ataseze de el si el de ea. L-a luat in brate, era si foarte placuta ca persoana. La cea mica a durat mai mult acomodarea. Dupa atata timp, si acum inca mai plange cand o las la gradinita. Am cunostinte care si-au dus copiii dupa 3 ani la gradinita deoarece conform studiilor, dupa aceasta varsta copilul reuseste sa socializeze. Am cunostinte care i-au dat direct la scoala. Nu militez pentru nici una din variante. Eu consider ca fiecare mama trebuie sa isi asume ceea ce considera ca e mai bun pentru copilul ei si in functie de posibilitati.
      Eu daca as lua-o de la capat, as mai sta cu Beatriz o perioada acasa. Poate pana la un an, un an jumate. Dar asta pentru ca in timp, mi-am dat seama ca exista o mica posibilitate sa o fi afectat emotional experienta. La Andre nu vad nici o modificare emotionala de la experienta timpurie cu cresa. Si asta cred ca depinde de personalitatea copiilor mei. Insa, nu am avut de unde sa stiu decat experimentand, din pacate.

      Eu am fost copil dat la grupa mare, direct. Caci am plans la cresa si parintii mei m-au retras dupa o zi. Nu stiu cum as fi fost ca adult daca as fi facut cresa. Dar stiu ca pana acum, cativa ani, am fost un adult extrem de retras, anxios cu 2 prieteni mari si lati. M-a afectat mergand doar la grupa mare? Asa sunt eu ca om? Nu stiu…..dar e o experienta care ma pune deseori pe ganduri.

      Cred ca cel mai important, asa cum am mai vorbit in alte articole pe blog este omul de la grupa. Daca iti castiga tie increderea ca mama atunci si copilul va fi bine. Daca faci trasferul de incredere de la tine la educator si copilul se va simti in siguranta.

      Insa, lasatul copilului plangand nu stiu daca e o solutie. Acel plans provenit din trauma de separare, de altfel absolut normal atat la copii cat si la adulti – cand pleaca mama de langa noi, sotul, copilul – ar trebui sustinut, luat copilul in brate si plangand ”pe sufletelul tau” si nu in bratele altcuiva.
      Asa castigi increderea copilului ca ii esti aproape in orice situatie.

      Am scris un roman. Sper sa iti fie de folos. Dar te rog, ia-o ca o experienta proprie. Multumesc.

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul