Mulțumesc persoanei care mi-a pus numărul pe stâlp!

Am semnat un contract la care lucrez de un an, am pus friptura la făcut, acum să vă povestesc cum am pierdut numărul de înmatriculare, dar și mai interesant, cum l-am găsit după 5 zile.

Joia trecută, evident, m-am trezit zen. Știți ce se întâmplă când te trezești zen, nu? Nu ține mult. Fix cât să îți bei cafeaua. Și poate să apuci să bagi copiii în mașină. După aia, pa și pusi, no more zen.

De când m-am mutat în Pantelimon, adică de 1 an, nu am văzut atâtea accidente de când sunt. Adică, mai uită unul să dea prioritate, mai trece un pieton în fugă, mai se strică un semafor, dar ca în Pantelimon, mai rar.

Cred că nu e săptămână să nu fie cel puțin un accident pe Centură, care blochează Pantelimonul, el deja blocat de lucrările de la Tramvaiul-Metrou-Avion-Rachetă și al tuturor mijloacelor de transport pe pamânt, aer și apă, iar dacă nu e pe Centură, sigur a intrat unul într-un stâlp care se ambiționează să stea într-o curbă maaaare pe dreapta sau în fratele lui din diagonală, din direcția opusă. Se schimbă stâlpii pe la noi, mai ceva ca trotuarele. Sau dacă nu e nici una nici alta, sigur a traversat cineva vorbind la telefon. Iar tu, cu 60 km la oră abia apuci să-l vezi. Sau nu. Oricum ai da-o, se stă în coloană, până muuuult departe, în oraș. Eu fac 6 km în 45-60 minute. Dar nu merg pe linia de tramvai și nici prin parcare.

Joia trecută, cum eram eu așa zen și mai era și cald afară, frumos, soare, verde, vară, am plecat să iau copiii de la grădiniță. Cu mașina mea proaspăt spălată care strălucea mirific în razele de soare. Nu o mai spălasem de vreo 4 luni. Fix, dar fix când s-a închis ușa după mine am realizat că aveam în mână doar telefonul. Nu îmi luasem cheile de la casă și nici de la mașină. Iar ușa blocată. Iar m-am simțit ca blonda aia în pană pe autostradă. Etalonul prostiei! M-am uitat tâmp la ușă, sus la casă, am verificat toate ușile, ferestrele, erau închise. M-am gândit că și dacă aș escalada casa, tot nu pot intra că totul este închis pe sus.

Buuuun, telefonul salvator – Cris, care îmi spusese că pleacă la Buzău de dimineață. L-am sunat, era în zonă, hiuuuuu, salvarea mea! Dar era prea frumos să fie adevărat, nu? A venit, a râs de mine, mi-a dat cheile, am plecat după copii. La intrarea în oraș, ardea o mașină. Totul blocat, nu se mai înainta pe nici o bandă. Cris, mi-a făcut semn să o iau după el, prin comuna Pantelimon. Eu, femeie dusă la biserică, mi-am urmat bărbatul, neștiind că ajunge civilizația și pe la noi, turnându-se beton peste drumurile de pământ. Mai clar, doar noi doi și încă o dacie mergeam cot la cot cu betonierele, buldozerele și excavatoarele. Pe niște dâmburi, gropi, găuri, rămășițe de ziduri, pietroaie, praf, de toate! Deci, ziceai că suntem pe un sit arheologic. Și noi eram cu mașinile. Nu mai zic de cum se atingea mașina mea de pământ și ce zgomot făcea. Mă durea inima, nu altceva!

Într-un sfârșit am ajuns la lumină după un ultim hop – o vale luuungăăă ce se termina într-o mega baltă. Mi-am făut o cruce mare, când m-a sunat Cris din față să mă informeze că nu mai am numărul de înmatriculare. Atât i-a trebuit – că el vede pe unde m-a băgat, că e numai vina lui, că nu putea aștepta în coloană, că mi-am stricat mașina din cauza lui, și că am fost să o spăl și acuma arată într-un mare hal și am mai rămas și fără număr. Din cauza taaaa! Să te dai jos din mașină și să-l cauți! Acuma!

”Nu am cum, că mă grăbesc la birou”.

”Păi și eu ce fac acuma? Cine se duce după copii?” Du-te tu după copii!”

”Nu ai înțeles. EU AM OAMENI CARE MĂ AȘTEAPTĂ LA BIROU”, pe un ton calm care mă enervează și mai mult.

”Păi și eu ce fac ?”

”Te duci înapoi și cauți numărul”

”Cum, pe același drum? Ai înnebunit? Abia am ieșit……”

Am parcat, niște muncitori au strigat că am luat locul de parcare la un buldozer, le-am urlat ceva ce probabil nu au înțeles și am luat-o la picior printre dărâmături. Am mers o bucată bună de drum, până, disperată fiind, am acostat un taximetrist și l-am rugat să mă sune dacă găsește numărul meu. Se uita cam ciudat la mine, dar bazându-se pe fața mea serioasă de mamă mi-a confirmat că dacă îl găsește mă va suna.

Am plecat înjurând în toate limbile cu glas tare.

La întoarcere, am avut mega tupeul să iau drumul înapoi. M-am încurcat pe străduțe de vreo două ori. Toți îmi făceau semn să mă întorc că e drumul blocat eu o țineam pe a mea cu numărul.

Andre mă întreba constant: Unde mergem, ăsta nu e drumul nostru, vreau acasă. Asta nu se face să pierzi numărul! Sunt foarte supărat pe tine, mami. Acasăăăăăăăă…….

E de prisos să spun că nu l-am găsit.

Acasă, am pus copiii să se joace care cum a vrut iar eu mi-am pus un pahar de vin. Două. Apoi, am devenit zen și am făcut timp special până seara târziu.

Ziua s-a terminat tot zen, așa cum a început.

După 5 zile, în care i-am mai spus lui Cris de vreo câteva ori că e numai și numai vina lui ca să fle clară treaba și în caz că nu a priceput de prima dată – interesant e că el nici măcar o dată nu mi-a zis că de fapt e vina mea că eu am uitat cheile în casă (de aia ne iubim noi) -, și am pierdut 2 ore la poliție fără succes, în timp ce mă îndreptam cu copiii spre casă, mi-am găsit numărul într-un stâlp de-al tramvaiului ”ce va fi”, departe, foarte departe de locul unde credeam că l-am pierdut.

Cât, dar cât de norocos să fii să îți găsești numărul mergând pe stradă? Și cât de luminat la minte să fii să pui un număr găsit, într-un stâlp, la vedere?

Dumnezeu iubește mamele cu copii.

 

By Published On: 06/04/2016Categories: Lady me, Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul