Când rămâne mama singură acasă

www.mamipetocuri.ro

Singură cu doi copii, voiam să zic, că doar nu s-a mai pomenit mamă fără copii singură acasă. 

Am un sentiment că acest articol se încadrează perfect la categoria: haha, ce amuzant, dar să nu mi se întâmple mie asta.

Ca orice mamă cu doi copii acasă, neumblată la coafor de vreo 4 luni, la manichiură tot pe-atât înmulțit cu doi, prietena cea mai bună a aragazului și-a oalelor de inox, la ce se poate gândi prima dată când îi pleacă bărbatul de-acasă?

Nu, nu la shopping, nici la Therme și nici la băut rose toată noaptea, uitându-se la filme lacrimogene.

O mamă singură acasă cu doi copii își spune fericită, frecând oglinda stropită cu pastă de dinți:

– Doamneeee, azi n-o să mai gătesc!

Nu știu cum e la voi, dar pe mine m-a crescut mama cu o oală de ciorbă făcută sâmbăta și mâncată până miercurea viitoare, cu paste cu orice mai puțin carne, tocăniță de cartofi și margarină Frustruck. Pulpe de pui primeam numai duminica, după biserică.

În schimb, eu preferam pufuleții, bomboanele gumate și ciocolata Kiss.

Așa că atunci când soțul meu a început să-mi explice că el nu mănâncă decât mâncare proaspătă făcută în ziua aia, m-am uitat strâmb la el și i-am zis:

– Eu nu știu să fac decât ochiuri.

– Lasă că fac eu.

Și-a durat minunea vreo 2 ani, apoi ne-am căsătorit, a apărut primul copil, apoi al doilea, și ghici cine face acum mâncare în fiecare zi, la prânz și seara?

Când bărbatul e plecat, mâncăm paste cu nesaț

Așa m-am bucurat în interiorul meu că viața tocmai mi s-a simplificat cu o masă de pregătit în minus c-ar fi fost păcat să nu mă văd cu vecinele, în parc, să mă bucur din plin de atâta timp liber.

Și-am stat până s-a lăsat seara de abia mai puteam zări copiii pe tobogane, strigând:

– Maaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

– Daaaaaa, iubitule! răspundeam toate trei în cor fără să reperăm cine și pe care strigă.

Cu greu am realizat că Andre e plecat de mult în casă să se uite la desene, iar Beti suge cu poftă la prima acadea din viața ei, probabil câștigată pe merit cu un pumn în freza posesorului.

Am reușit cu greu să plecăm care și cum pe la casa ei, ne mai rămăsese ceva de discutat, dar copiii ne urlau de foame.

Cât timp am reușit să pun niște paste la fiert și un somon la cuptor, copiii au reușit să facă a treia criză de nervi că nu le dau biscuiți, apoi au aruncat toate plușurile pe unde au văzut cu ochii, o farfurie le stătea în cale, apoi s-au alergat, s-au certat, apoi că vor măr, pară și din nou biscuiți.

Pe scurt, activități din astea de mamă relaxată și copii fericiți.

A dat Domnul și am terminat de făcut sosul cu somon, fiert 3 minute la foc maxim, cu una bucată copil de 12 kg într-o mână și cu cealaltă mână amestecând voios.

Al doilea copil asculta Eroi în pijamale cu sonorul la maxim, mai ceva ca la concertele rock.

Aaa, nu, nu s-a terminat!

A început tura doi – Beti nu vrea paste cu sos, vrea paste fără sos. Îi pun fără sos. Andre vrea și el fără sos. Îl rog frumos din tot sufletul meu să mănânce ce are deja în farfurie. Nu vrea. Vrea fără sos ca Beti. Respir adânc. M-aș cam duce pe cărări, dar n-am cărări și nici chef de umblat brambura.

Le pun la toți paste cu sos.

– Asta-i regula! spun eu ferm, amintindu-mi de un curs de parenting de acum câteva luni.

Beatriz plânge. Din nou. Deci nu tot ceea ce se spune pe la întâlnirile astea specifice se și poate aplica. Ce bucurie, ce împlinire!

Creierii mei au găsit cutiuța cu nimic a lui bărbatu-meu. Două telecomenzi, Ipad-ul uitat la pagina cu scorurile meciurilor de fotbal și o bucată de ciocolată cu alune, preferata lui.

În lumea paralelă, Andre își pune mâinile la urechi și plânge – ”mă doare capul!”, Beti nu vrea paste cu sos.

Printr-o schemă de Karat Kid, doar cu mâinile, reușesc să îi ating buzele cu sosul de somon. Îmi iau o palmă peste ochi, dar îi place gustul de pește. Se așază liniștită la masă și începe să mănânce cu poftă. Toată lumea e fericită.

Ea mai îmi cere două porții, Andre la fel, timpul se scurge, eu m-am apucat să șterg praful în cutiuță, la bărbatu-meu.

Plecăm la nani. Poveste acolo, poveste dincolo:

– Încă una și gataaaaaa! Te rugăm, maaaami!

– Bine….

– Cine-i ăla?

– Dar celălalt?

– De ce zboară?

– De ce nu stă?

– Cine a scris povestea?

– A murit?

– Putem să ne concentrăm pe ce citesc?

– Daaaa!!

– Să reluăm: A fost odată ca niciodată…..

22.30 – În sfârșit, liniște.

Mai am de scris două emailuri și un articol pe blog.

Încep cu ultimul, îmi pun ceva muzică. Afară, o cucuvea strigă în neștire pe cineva, eu aud voci din camera copiilor.

Trăiesc, deci aud. Voci.

Sunt salvată.

Mâine prefer să mă reapuc de făcut mâncare caldă. Mai bine cu el acasă.

 

 

Sursa foto

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *