Din Porto, cu dragoste

Am așteptat 2 ani jumate ca să plecăm cu ambii copii într-o plimbare de o zi. Mai exact în Porto și mai concret, am uitat pentru o zi de programul nostru normal. Căci dacă am avut o constantă în toată viața mea de mamă aceea a fost cu siguranță programul de masă și de somn.

Mai mult decât atât, Beatriz avea febră și nici fusul orar nu era chiar de partea noastră – două ore diferență nu e de ici de colo, când e 5 dimineața și copilul tău se trezește ca fiind 7. Sau e 10 și copilul vrea să mănânce de prânz. Dar în familia noastră, planul e plan. Așa că, fără nici o altă discuție am plecat spre Porto. Drumul de o oră și un pic a fost o minunăție: Beatriz a plâns începând de la sticla cu apă căreia îi căzuse dopul, continuând cu porcul care nu vorbea, apoi pipi, pipi, pipi, pipi, cu toate că știam că nu face pipi, dar totuși pipi, pipi, pipi, pipi, pipi, apoi, muzica care era prea tare sau prea încet, Andre care o provoca mereu imitând-o sau spunându-i că e bebe, apoi de la o muscă pe care Andre tot încerca să o omoare iar ea urla ”nu a murit-o, nu a murit-o, e micăăăă, e micăăăăă”. Apoi, dezlănțuită ca un tigru în cușcă, aproape să iasă din centuri a cerut asurzindu-ne urechile – PIPIIIII. Am oprit mașina instant mai mult de frică că va începe să alerge descătușată prin mașină decât că va face pipi pe ea și surpriză, sau nu – cu fundul despuiat în briza autostrăzii mi-a șoptit suav ”nu pipi, te iubec!”

Apoi, fericiți am ajuns în Porto. Am reușit cu succes să supraviețuim prânzului. A dărâmat un singur pahar plin cu suc. Apoi, am plecat cu barca pe Râul Douro. A fost pentru prima dată în viața mea când m-am bucurat că nu înțeleg limbile vorbite în jurul meu. Iar să mă uit la persoanele din jur am refuzat deplin pentru a nu-mi strica ziua de tot. Prima dată au fost ochelarii de soare pe care nu îi voia să îi poarte dar nici Andre nu avea voie să îi folosească, apoi au fost căștile la care puteai auzi istoricul orașului doar că ea voia muzică, apoi, iar sticla de apă, apoi au fost ochelarii mei care o enervau, apoi, parcă având aripi era când cu picioarele pe scaun, când ștergea pe jos, când se apleca să vadă peștii – deci, literalmente am crezut că aiurez și că văd triplu. La un moment dat, recunosc, m-am întrebat cât de adânc o fi râul, dacă o să mă arunc, ajung oare la fund? Mi-a trecut repede că nu mă simt tocmai confortabil în apă. Mă simțeam prinsă ca într-o capcană. Cu un copil zbierând într-una, de nestăpânit, pe o barcă în mijlocul apei cu vreo 50 de persoane în jurul meu, 60 de minute. Ce faci? Străbați barca și vorbești la pești.

Pentru prima dată am simțit cu adevărat sensul acelor povești cu copii în supermarket care se aruncă pe jos pentru că vor ceva de pe raft. Partea proastă e că fii-mea nu cerea nimic. Verbal. Ea avea nevoie de un imput de energie, iar eu eram oarbă.

Cris încerca să își mențină calmul, zâmbind amar, eu îmi smulgeam la propiu părul din cap, iar Andre mă tot întreba ”mergem cu telegondola, mergem cu telegondola?” Pe scurt, focusul era pe noi, nu pe ea. Pentru că “voiam și eu un minut de liniște, ca oamenii din jurul nostru, nu ajunge cât am stat după ei?”.

Într-un final, am ajuns la mal. Nu am avut o singură fraza terminată cap coadă din ce reprezintă bisericile de pe mal, podurile pe sub care treceam, autostrada construită deasupra, linia de tren, beciurile cu vinurile de Porto de pe mal, absolut nimic. Fraza începea cu clădirile albe ale studenților de la arhitectură și se termina cu o clădire 3 m mai în jos care arsese în nu știu ce an. Nu vă pot exprima fericirea când am văzut malul. Mai ceva ca Arhimede strigând ”Evrika!”

Apoi, am plecat la plimbare pe jos. Beatriz voia să meargă doar pe linia de tramvai, apoi, a vrut numai în brațe, iar spre sfârșitul programului aproape că s-a aruncat în fața unei mașini, și nu am reușit să o stăpânesc decât cu o înghețată. Jumătate a pus-o pe ea, jumătate a întins-o pe toată fața. Cu toate astea, s-a calmat uimitor de ușor, a mers de mână cu noi, cântând.

În drum spre casă mi-am jurat că nu mai îmi trebuie curând astfel de experiențe.

Acum, analizând în timp ce scriu, mi-am dat seama că de fapt, din contră, am nevoie de astfel de experiențe. Să învăț să-mi aud mai mult copiii, să-i ascult și să-i înțeleg.

Căci vacanța nu e doar a lor sau a mea, e a noastră, împreună, potrivită vârstei lor.

13932856_10208271072069198_6621654688655990524_n

 

By Published On: 06/08/2016Categories: Jurnal de părinte0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul