Bărbatul și animalul preistoric

Am mai spus-o de multe ori, nu sunt o feministă, dar sunt o familistă.

Cred cu tărie că în spatele emancipării femeii, în care cred și pe care o încurajez, stă o mamă a cărei implicare în creșterea copiilor este decisivă pentru soarta lor: de la capacitatea de a naște pui, de a-i hrăni cu singurul aliment compatibil cu viața în primele luni, până la puterea de a aduna familia laolaltă, descrisă în multe cărți de psihologie și de a lua decizii cu al șaselea simț cunoscut și sub denumirea – ”așa simte mama”.

De asemenea, dincolo de feminizarea bărbaților care cred că vine în contrasens cu emanciparea femeii – pe modelul, dacă femeia merge la război, să poarte și bărbații pantaloni capri, stâmți pe fund – care mă amuză într-un mare fel, îmi mențin părerea că bărbatului tot mai bine îi stă muncind, aducând banii în casă și oferind suport material, mai mult decât emoțional familiei, în general.

În afară de psihologi, care sunt plătiți să înțeleagă femeia, eu nu am cunoscut până acum bărbat să spună suav, la ureche:

– Draga mea, faptul că tu nu-mi vorbești înseamnă că ai vrea să te iau în brațe și să te strâng tare, tare și să îți spun – te iubesc, esti frumoasă și esti cea mai minunată femeie și mamă! Știu că ai avut o zi grea la birou, te simt obosită, mergi și odihnește-te și voi avea eu grijă de copii.

Eu am întâlnit maxim pe cineva care s-a trezit dimineața, într-o sâmbătă, a luat toți cei 3 copii și a plecat în parc pentru a o lăsa pe soția lui să doarmă. Dar el nu lucra deloc. Acum are serviciu și lucrează și în weekend.

Dar dacă cunoașteți așa persoană, vă rog eu mult, prezentați-mi-o, am niște întrebări să-i pun.

Acuma, când văd femeia care se coboară la nivelul unei ciubote – pe care o găsești în drum murdară și-i dai un picior să se ducă mai încolo, e momentul meu de câine turbat.

Acum câteva zile în Metro, la casă. Personaje: casiera 1 mă servea pe mine, casiera 2 vorbea cu casiera 1, neavând clienți.

Casiera 2: Azi dimineață am făcut școala de șoferi.

Casiera 1: Și, cât mai e?

Eu nu pot să nu mă întreb la ce i-o trebui să știe cât costă? Cu ce o ajută? Nu i-ar fi fost mai de ajutor colegei dacă ar fi întrebat-o: îți place, te descurci? și să completeze – și mie mi-a fost teamă dar să știi că nu e așa greu sau, după caz, ești curajoasă, mie mi-ar fi fost teamă. Și variații pe tema dată.

Dar clar, subiectul e mai palpitant – dacă are colega bani mai mulți ca ea sau mai puțini, dacă e scump, sau nu….

Casiera 2: 1200, dar să știi că peste tot e la fel. (E evidentă completarea ei)

Casiera 1 (cu aer superior): Să spui și 300 de euro deoparte.

Casiera 2 ramâne fără replică.

Casiera 1 completează: Când o să te vadă și așa și femeie n-o să-ți dea.

Moment în care eu m-am activat și i-am spus Casierei 2: Viața dumneavoastră și a celorlați valorează mai mult decât 300 euro. O să vă dea și fără bani dacă știți. Eu așa l-am luat.

Casiera 1: Fără bani? Fără bani nu-ți dă nimeni.

Eu: Ba da, îți dă. Și da, eu l-am luat fără bani.

Terminasem de plătit și am plecat. Eram extrem de dezamăgită. Erau tinere. Poate vârsta mea. Poate câțiva ani în plus.

În spate, am auzit:

– Depinde și de polițist!

– Ba depinde doar de tine, am strigat înapoi!

Ahhh, mor când văd cum se complace omul așa în prostie, cum merge turma.

Mi-o și imaginez ca mamă, când îi vine fata bătută acasă, să-i spună:

– Lasă, draga mea, că așa sunt bărbații. Ești femeie, trebuie să taci.

Sau ca mamă de băiat ce model îi va când fiul le va înjura pe toate femeile prin trafic sau pe la rând la magazin.

Să nu-mi spuneți că nu vi s-a întâmplat niciodată. Sunt cei care dau impresia că li se cuvinte totul în fața ta, femeie!

Că, na, sunt femei, specie inferioară.

Știți ce fac eu când dau peste unul din ăsta, în trafic, în general?

Mă opresc lângă el, deschid geamul și-l întreb, suav:

– V-am deranjat? Mă scuzați, vă rog.

Rămân perplexi. Știți de ce? Pentru că la ei acasă femeia nu scoate nici un cuvânt. Ei nu au reacție că nu în istoric așa ceva.

 

Ăsta nu e un articol care să ofere o soluție la final.

E un articol de pus pe gânduri și de încurajat ca să încercăm, cel puțin, să schimbăm mentalități atât cât putem.

Pentru că eu nu cred că fiecare își merită soarta. Copiii nu au nici o vină că se nasc în familii cu roluri greșite.

Este responsabilitatea noastră morală de a-i ajuta cum putem pe cei din jurul nostru.

Și se poate!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *