Cum gestionăm relația dintre frați?

Cel mai greu și cel mai greu în viața unei mame mi se pare gestionarea relației dintre copii.

Toată răbdarea, energia, cumpătarea, empatia, atenția, toate cărțile citite, informațiile căpătate de-a lungul timpului din cărți și din experiențe personale se duc, zi de zi, pe gestionarea relației dintre copiii mei.

La finalul unei zile, dacă trag linie și analizez ce mi-a ocupat cel mai mult timp și energie, este fără doar și poate, gestionarea relației dintre copii.

Vinerea este una dintre cele mai grele zile.

Pentru că omul din mine ar vrea ca la sfârșitul programului să se relaxeze, că doar e vineri, nu?

Dar copiii aduc cu ei acasă oboseala adunată de-a lungul săptămânii, frustrările că nu am fost lângă ei poate când s-au certat cu un coleg, sau ca la somnul de prânz nu am fost lângã ei să-i sărut, sau să-i văd cum au reușit să numere până la zece fără greșeală sau cum a răspuns corect la toate întrebările educatoarei.

Vinerea mea, de obicei, se transformă în zi de plâns susținut.

Iar modelul se repetă recurent: Andre e cel care o necăjește pe soră-sa sau pe mine cu orice posibil, într-un fel se răzbună – nu vrea în parc, dacă acceptă să meargă în parc nu vrea cu bicicleta, dacă merge cu bicicleta, face ”accident”  din ”vina” soră-sii care i-a stat în drum și tot așa, dacă nu merge cu bicicleta, vrea să joace fotbal, dacă nu vreau să joc fotbal pleacă acasă singur și face lucruri pe care într-o altă zi normală nu le-ar face pentru că știe că nu e bine.

Pe de altă parte, Beatriz cere mâncare – bomboane, înghețată, biscuiți. Se aruncă pe jos, se târăște, de obicei, sparge ceva.

Dacă mă enervează ceva extrem, dar EXTREM de mult, adică să mă scoată din minți instantaneu, este cerutul de mâncare a lui Beatriz. Când abia am intrat în casă iar ea e deja la dulap cerând biscuiți (pe care nu îi am, că nu mai cumpăr de mult timp tocmai de a-mi rezolva și eu din probleme) mi se urcă sângele instant în cap. Văd negru în fața ochilor!

La început i-am dat. Orice, doar să nu mai plângă!

Apoi, am început să refuz. Biscuiții, dar cedam la înghețată – că e vară, că nu e așa rea înghețata, că parcă eu când eram copil nu voiam înghețată, bla, bla, bla,…povești ca să mă simt EU bine și ”împăcată” cu decizia mea.

Apoi, i-am refuzat orice și îi dădeam opțiunea de fructe.

Moment când s-au spart cele mai multe castroane la noi în casă, urmând, inevitabil, urletul de urs înfrânt, al ei, căci eu făceam exerciții de respirat mai ceva ca la nașterea ei, undeva, într-o altă cameră.

Apoi, am ajuns unde suntem azi – ea cere, eu refuz, ea plânge, eu o iau în brațe și o laaaaaaaaas să plângă cât dorește. Undeva la 15-20 de minute de urlete. Apoi, ca un miracol nu mai are nevoie de nimic. Începe să deseneze singură!

Acuma, spuneți-mi voi dacă nu e miracol ăsta! Mi-a trebuit peste 6 luni să ajung la nivelul acesta. Cu foarte, foarte mult efort psihic. Și să știți, că în zilele mele proaste, că am și din astea, cobor până la nivelul de a-i da biscuiți. Pentru că e momentul când nu pot asculta plâns, e momentul când trebuie să mă relaxez eu și apoi, copiii.

La fel de treptat l-am introdus și pe Cris în relația mea cu ”plânsul asistat”. Dacă înainte făceam asta doar când el nu era acasă, acuma o fac indiferent de prezența lui. A înțeles că ajută și mă lasă în voia mea. Atât îi spun – ”mă ocup eu, are nevoie să plângă. ”

Cu Andre e diferit pe partea de limite. El fiind extrem de înțelegător, e suficient o limită bine pusă o dată la 1 lună.

Însă, Andre este cel care aduce relația dintre frați mai mereu pe marginea prăpastiei.

Dacă Beatriz se joacă cu mașini, vine și îi ia fix mașina principală din joc. Daca sare pe căluț, o dă jos și-i fură calul. Dacă mergem în parc, el trebuie să iasă primul din casă. Dacă ne jucăm de-a ”mama doctor” – așa-i zice Beatriz – numai el mă poate consulta, Beatriz nu are voie. Când ieșim din mașină, el iese primul și apoi o amenință că ea o să rămână singură în mașină. Orice, orice, să o necăjească.

Lucru care este extrem de obositor pentru mine, mai mult decât a pune limite.

Pentru că eu nu-mi pedepsesc (și nu recompensez) copiii și nu folosesc forța fizica. Poate să se rupă pământul în două.

E simplu să-ți trimiți copilul în cameră dacă tocmai i-a dat o palmă soră-sii decât să stai să analizezi: care e nevoia lui, de ce se comportă așa, cum pot să-l ajut să-și schimbe comportamentul? Păi pentru asta trebuie să citești, să te informezi sau să-ți asculți instinctul dacă a avut noroc și a scăpat de așa zisa boală din popor ”gura lumii”. Nu e chiar simplu, nu e un ” to do list” care la punctul 10 îți scoate copilul perfect. Trebuie să fii prezent în viața copilului, să-l asculți, să fii atent la nevoile lui reale și nu la pseudonevoi: tabletă, desene, telefon.

E simplu să-i închizi gura cu ”ai tăcut? acum te lipesc de peretele ăla” decât să te întrebi ”unde am greșit” sau ”ce fac greșit?”. Cum mă pot schimba în bine pentru a fi un model corect pentru copilul meu?

Când copiii mei erau mai mici, aveam probleme cu smulsul jucăriilor din mâna celuilalt. Și acum se întâmplă, dar mai rar. Atunci, am învățat de la Otilia, că trebuie repetat copilului care smulge să dea jucăria înapoi. Așa am făcut: repetam mai ceva ca un casetofon stricat: Dă jucăria înapoi, Andre, te rog să îi dai jucăria înapoi, te rog, Andre, dă-i jucăria înapoi. Nu plecam până nu-i dădea jucăria înapoi. Repetam de sute de ori. Lucru care se întâmpla, ca să ne înțelegem doar acasă cu Beatriz. În parc, de exemplu, Andre nu lua nici o jucărie de la alt copil.

Așa, am ajuns ca după 1 an jumătate, Andre, chiar dacă îi smulge jucăria, știe că trebuie să i-o dea înapoi, și i-o dă din reflex. Dacă reflexul nu funcționează, deschid iar casetofonul stricat și mă apuc din nou: Dă-i jucăria, te rog, acum, te rog să-i dai jucăria înapoi.

– Dar e a mea!! Beti mi-a luat-o.

– Te rog să-i dai jucăria înapoi. Te rog să-i dai jucăria…..

Într-un final i-o dă și e numai bun acest moment să fac cu Andre o sesiune de plâns asistat dacă continuă să plângă că a trebuit să-i dea jucăria înapoi soră-sii.

În perioada aceasta experimentăm partea cu:

Andre: Eu termin primul, eu termin primul! strigându-i lui Beatriz.

Sau: Tu nu primești desert, tu nu primești deeeseeert!

Sau: Tu nu vii în paaaarc, tu nu vii în paaaarc!

Sau: Mami stă cu miiineeeee, mami stă cu miiineee!

Eu îi spun lui Beatriz că și ea termină prima, că merge în parc, că stau cu ea…..ea, însă, plânge până la epuizare.

Soluția mea – timp special cu Beatriz. 10 minute, 15, 20 cât o fi, dar suntem numai noi două și fac doar ce vrea ea să facem: mergem în parc, mâncăm bomboane, dormim împreună, orice. Să simtă că și ea decide, că e importat ceea ce ea simte și gândește, că mami e alături de ea și că suntem invincibile împreună. Să îi crească stima de sine și încrederea.

Și, în plus, în astfel de discuții, îi ofer și ei întâietate: prima dată mă duc și o adorm pe ea și apoi mă duc la Andre, prima dată o dau pe ea în leagăn și apoi pe Andre, și tot așa. Însă, cu atenție să nu îl rănesc nici pe Andre. Păstrez echilibrul cât se poate, apoi, restul, mai repar prin timp special.

Am înțeles, în timp, că relația dintre frați este ca orice altă relație: prieten-prieten, soț-soție – nu este perfectă, mereu vor fi divergențe, important e ca noi, părinții să avem capacitatea de a gestiona conflictele tocmai pentru a-i pregăti și pentru relațiile lor viitoare.

De asemenea, am început, așa cum spuneam și în alte articole să îl responsabilizez pe Andre în relația cu sora lui, iar acum, dimineața, în weekenduri, reușesc să se înțeleagă mult mai bine decât o făceau acum câteva luni în urmă. Andre, mai mare, reușește să transmită lui Beatriz că e periculos să se suie pe scaun, sau care sunt regulile jocului. Iar Beatriz chiar îl ascultă.

30 de minute reușesc să se înțeleagă. Mai e de lucru, dar e un început.

Ca orice ființă umană, greșesc. Mult, aș zice.

Ce povestesc mai sus e ce fac eu într-o zi perfectă, când: nu mă doare nimic, atmosfera e plăcută, traficul e liber, toată lumea e respectuoasă, tocmai am semnat 5 contracte la birou și îmi fac bagajele să plec într-o vacanță în Brazilia.

Într-o zi ca oricare alta, mai și țip, mai zic și cuvinte urâte la volan, nu joc mereu fotbal că nu am chef, nu fac tot timpul timp special, mai ascult și rock când Beatriz vrea Zurli.

Dar mereu, mereu, adică mereu, îmi iau copiii în brațe. Practic, în casă, eu stau doar cu ei, sunt prezentă, așa semi damblagită de multe ori, și stau mult cu ei în brațe. Foarte mult. Tot timpul.

 

P.S. Iar când simt că mi se clatină rău lumea, mă gândesc mereu la cum ar fi dacă aș mai avea un copil adolescent și un bebeluș?

 

(Sursa foto: CanStock)

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *