Ție de ce ți-e frică?

Acum ceva timp în urmă, m-a oprit educatoarea lui Andre și mi-a spus:

– Doamnă, felicitări pentru modul cum l-ați crescut pe Andre. Mă ajută la strâns jucăriile, am încredere că unde zice că se duce acolo se duce: la toaletă sau la dormitor, împarte jucăriile cu ceilalți copii, iar câteodată găsește lucruri pe care eu nu le observ. E un copil mereu vesel care mă bine dispune.

Inițial, nu am știut cum să reacționez. Mi se pare că mai am atât de mult de lucru cu el, cu ambii mei copii. Abia au 2 și 5 ani.

– Știți, eu nu am făcut nimic special, i-am răspuns. Am fost doar relaxată.

Din fire sunt o persoană relaxată. Cris ar zice că vin de pe altă planetă, că parcă trăiesc mereu într-un basm. Mie mi se pare că iau lucrurile cum sunt și că există soluție pentru orișice, așa, în general. Nu am fost așa dintotdeauna, dar m-a ajutat mult terapia cu Otilia (Mantelers), copiii mei veseli din fiecare zi, prietenii mei minunați din jurul meu, sora mea, iubirea mea – Cris.

Plus, regula de bază – eu trebuie să fiu bine, ca să fie și copiii mei bine.

De când duc copiii la grădinița cea nouă, și de la mașină la intrare am vreo 200 -300 m de mers pe jos- cu toate că aș putea bloca și eu ieșirea din parcare a vreo 3 mașini, a mașinii de gunoi sau descărcarea mărfii la Mega Image parcând fix în ușa grădiniței – observ frica părinților de zi cu zi dusă greoi de umerii firavi ai copiilor de vârstă preșcolară.

  • frica de răceală: de câte ori nu ați auzit mamele întrebând dacă v-au răcit copiii la grădiniță sau plângându-se cum abia au dus copiii în colectivitate și deja sunt răciți. Însă, nici nu a venit bine toamna, un vânticel, o ploaie, 10 – 15 grade, deja au apărut gecile de iarnă, ghetele cu blană și piesa de rezistență – căciula.

Copii îmbrăcați cu două rânduri de pantaloni, 3 bluze, transpirați pe băncuțele de lângă clase își pun hainele de interior. Copiii mei nu au încă căciuli, singurele pe care le am sunt de fapt, căciuli cu blană pentru munte, umblă cu hanorace și le pun câte o vestă groasă peste. Iar azi, pentru că a plouat, le-am pus doar un fâș de ploaie în plus. Copilul nu are nici o vină că nouă ne este frică că ei vor răci. Ei vor răci oricum din cauza unei imunități scăzute, respectiv de la bolile din colectivitate. Cu cât ne va fi mai frică că ei vor răci, cu atât vor răci mai mult. Și noi răcim, răceala e normală – în sensul că e frecventă –  și face parte din viața noastră. Imunitatea la răceală sau alte boli nu crește dacă le punem căciuli la 15 grade sau îi îmbrăcăm cu două rânduri de pantaloni.

Copiii mei nu au stat niciodată mai mult de o săptămână legată acasă răciți. Merg de la 11 luni la creșă, dar niciodată nu m-am stresat că vor răci, că se vor îmbolnăvi. Beatriz nu a luat antibiotic niciodată, Andre a luat la 4 ani prima dată. Nu mă panichez la fiecare nas înfundat sau tuse mai puternică, anul trecut, în mijlocul iernii Andre mergea la înot, iar în Portugalia face baie în apa de ocean care are maxim-maxim 10 grade. Nu sunt adepta medicamentelor, le dau după o schemă precisă dată de medicul pediatru. I-am încurajat mereu să-mi spună dacă le este frig sau nu. I-am învățat să învețe să-și recunoască nevoile și le-am acceptat. Beatriz doarme dezvelită iar în casă nu sunt mai mult de 22 grade. Mie îmi este frig, sunt friguroasă din fire, dar ei nu-i este. Asta nu înseamnă ca eu o înfofolesc doar pentru că mie îmi este frig sau că-mi este frică că va răci. Dacă-i este bine așa, cu siguranță nu va răci. Iar până acum, nu a făcut-o. Pentru că imunitatea la răceli nu crește dacă îi pun o pătură pe ea, pijama flaușată, căciulă-n cap, 2 rânduri de pantaloni. Însă poate răci, la diferența de temperatură dintre corp și ambient.

  • frica de insucces profesional : să înveți poezia, da? Să nu mă faci de rușine! Hai să mai repetăm rolul, că prietenul tău îl știe deja. Alex știe să-și scrie numele, tu nu știi. Iar mai nou, temele pentru acasă sunt făcute de bunici sau părinți ca nu cumva să fie copilul mai prejos decât alții. Frica e a adultului, de a nu eșua ca părinte, de a avea un copil deștept, descurcăreț, care este primul în clasă. Dar ce facem pentru asta?

La grădiniță văd zilnic copii de 5 ani ai căror bunici sau părinți încă îi mai dezbracă, îmbracă, îi descalță, îi încalță. La 5 ani, din punctul meu de vedere, copilul trebuie să fie semi independent. Eu la grupa mare mă îmbrăcam singură, mă spălam singură, mai îmi luam și din frigider ceva mâncare, îmi făceam rochii din fustele mamei și plecam la plimbare prin vecini și mă duceam la grădiniță pe jos vreun kilometru dus, altul întors, cu frica-n gât de o casă de țigani cu câini în curte care mă lătrau de mă înnebuneau. De ce ar fi acum totul diferit? Din cauza lipsei de siguranță nu l-aș lăsa pe Andre singur pe stradă, dar, acasă, sub privirea mea, de ce nu l-aș responsabiliza cu restul?

Din frica noastră de a nu eșua. Dacă nu face cum trebuie? Las că-i arăt eu cum trebuie ca să nu greșească. Apoi, tot noi ne plângem că la școală, copilul nu se adaptează ușor, nu face lucruri care sunt potrivite pentru vârsta lui. La acest aspect încă mai lucrez și eu la mine. Încă mai îmi scapă printre degete acest aspect de: ”a face cum zic eu sau cum vreau eu căci eu știu mai bine cum să faci ca să reușești, vezi, așa se face ca să fii cel mai bun”, pentru că diferența între a-l învăța cum să facă și a face tu în locul lui, e destul de fină.

Eșecul e bun. Din greșeli învățăm cel mai bine, din propria noastră experiență de viață. Și copilul nostru tot așa învață. El nu e diferit cu nimic față de noi. Arătându-i zilnic că există cineva deasupra lui care face lucrurile perfect pentru el, nu facem altceva decât să-i pietruim drumul viitor către renunțare. Îi va fi greu la 10, 15 ani să înțeleagă eșecul. Va dezamăgi și se va dezamăgi.

Copilul trebuie încurajat să facă lucruri singur, așa cum poate, așa cum reușește. Copilul trebuie să eșueze ca să învețe cum arată succesul.

Iar din experiență spun că e suficient copilul să fie responsabilizat cu două – trei lucruri că apoi, vine totul de la sine. Beatriz acum mă ajută la pus masa. La început, când o vedeam cum ia cu două degete ditamai farfuria de porțelan mă cam lăsa fără aer, și încercam să fiu cât mai pe fază în caz că i-ar fi căzut din mână, mai ales, date circumstanțele – pe ce pune mâna, sparge. Dar până acum nu au fost accidente. Andre, de la îmbrăcat sau încălțat singur, acum mă ajută la aspirat, pune în coș cumpărăturile, o ajută pe Beatriz cu o grămadă de lucruri, îi explică pe înțelesul ei cum să facă una sau alta.  Pentru că mai presus de orice, vreau ca ai mei copii să aibă încredere în ei. Să învețe că pot!

  • frica de accidente: ”trebuie să fii atent, se întâmplă atâtea accidente”, ”nu te juca cu cuțitul, te poți tăia”, ”nu cu foarfeca, nu deschide acolo, nu te îndepărta, fă aia, nu fă cealaltă că e periculos”. Auzim mereu, nu? Mai degrabă la bunici, care, așa cum zice mama – ”nu mă mai țin nervii, la vârsta mea nu mai fac față bine la stres”. Multe lucruri se pot întâmplă, și drobul de sare poate să cadă, dar copiii trebuie educați în spiritul liber de a avea puterea de a se apăra, de a-și purta singuri de grijă. Nu vom fi pentru totdeauna lângă ei, luându-le apărarea, protejându-i, ajutându-i mecanic.

– Mami, vreau apă, îmi cere Andre. Imaginează-ți că nu sunt aici, ce ai face. Între noi fie vorba, el nu prea poate să apese pe pompă să-și pună apă, dar am vrut să văd dacă se descurcă. S-a dus la baie, și-a luat scărița, paharul de pe masă, și-a turnat apă. Bravo, Andre! Câte accidente se puteau întâmpla? Probabil, destul de multe, inclusiv să spargă paharul și să se taie, nu? Dar, mi-o asum cu riscul de a învăța să se descurce căci eu nu voi fi nemuritoare și nici nu vreau!  Eu cred cu tărie că dacă nu-i învățăm de mici să se ferească de mașini, să nu se joace cu cuțitul (lăsându-l însă să pună mâna pe el și arătându-i că taie și e periculos, nu să-l ascundem sau să blocăm sertarul), să taie cu foarfeca, mai târziu le va fi mult mai greu de a câștiga încredere în forțele lor.

Dimineața, Andre face cei 200-300 m singur pe jos până la intrarea în grădiniță. Eu vin mai greu, cu Beatriz în spatele lui, în brațe (e încă momentul nostru de conectare). Azi, pentru că ploua, Andre a mers mai repede, dar, a fost oprit brusc de o doamnă care l-a întrebat unde se duce singur.

– Nu sunt singur, mama mea e acolo, răspunde el arătând departe, spre mine. Eu îl observ mereu, chiar dacă pare că nu. Sunt mereu prezentă. Mă apropii de doamna care nu l-a lăsat pe Andre să înainteze.

– Doamnă, e al dumneavoastră copilul?

– Da, vă rog lăsați-l, că am încredere în el.

– Mi-a fost teamă pentru el. Vin mașini pe aici.

– Mulțumesc. Știe să se ferească.

Unii, cum ar fi și soțul meu, ar zice că e suficient o dată să nu o facă. Așa e. Dar, tot o dată e suficient să aleagă drogurile. Prefer să-l las acum, urmărit de la distanță, să îmi câștige încrederea că se descurcă decât mai târziu, să facă lucruri pe ascuns ca să vadă cum e.

  • frica de a eșua ca mamă/ ca părinte: ”copilul nu mănâncă”, ”copilul vrea doar lapte”, dacă e bolnav, dacă am făcut un copil stricat, dacă nu sunt o mamă bună. Nu sunt în stare nici mâncare să-i dau.

2 ani mi-a trebuit și încă mai am momente de maximă frustrare când Beatriz nu mănâncă cu zilele, să înțeleg că nu e după mine cum mănâncă ea. Faptul că eu sunt mama ei nu-mi dă puteri depline de a hotărî cât mănâncă sau ce mănâncă. Primii 2 ani din viața ei nu a mâncat decât lapte, poate un pic de pâine, iar lapte, poate un pic de brânză, iar lapte. Nu are mâncare preferată, seara aproape nu mănâncă nimic, azi poate mânca 5 mere și mâine le urăște. I-am cumpărat zeci de lingurițe viu colorate, am urmat zeci de rețete de diversificare, am început cu legume, apoi, cu fructe, apoi am chemat consilier în alimentație, apoi persoane străine ca să-i dea mâncare căci eu clacam, apoi autodiversificare. NIMIC nu a funcționat! Absolut nimic. Stătea fără mâncare 2-3 zile, voia doar lapte. Acum, la 2 ani jumate mănâncă dacă vrea, dacă nu vrea, nu vrea! Nu îi fac feluri diferite, mănâncă ce e pe masă. Dacă dorește! M-am relaxat căci altfel muream de nervi și așa au cam fost hăcuiți 2 ani de zile. Mă anulasem ca mamă, nu eram bună de nimic, totul stătea în nefericirea mea că Beatriz nu mânca nimic. Mă duceam la pediatru în lacrimi, dar nici el nu a avut altă soluție decât să-i dau lapte.

Cuvântul de bază a fost: relaxare. În timp, am înțeles că orice copil știe exact de ce are nevoie, cât are nevoie. Important e să-l asculți, să-l observi, să-i înțelegi nevoile.

Iar tu, ca mamă, să fii relaxată pentru că nu e nimeni mai bun pe planeta asta decât tu, mama copilului tău!

 

 

By Published On: 11/10/2016Categories: Jurnal de părinte2 Comments

Share This Story!

2 Comments

  1. Alina 18/10/2016 at 12:55 - Reply

    Este primul articol de al tău pe care îl citesc și primul comentariu pe care îl las vreunui articol, îmi place mult abordarea ta, inspiri relaxare prin fiecare fraza pe care o scrii! Îmi place!

    • Dina 19/10/2016 at 07:00 - Reply

      Iti multumesc foarte mult pentru apreciere!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul