Drumul anevoios de la ”nu vreau” la ”ce părinte bun sunt”

Cred că nu e zi dată din viața mea să nu mă gândesc la oamenii care au doi sau mai multi copii. La soră-mea cu 4, la vecina mea vedetă cu 5, la prietena mea cu 7, la alte prietene cu 3, cu 2.

Apoi, îmi fuge mintea la prietenele mele cu un singur copil, cele care sunt departe de casă sau altele cu probleme familiale mari, căci viața nu e simplă nicicum.

Ca mamă, nu cred că e ceva mai greu pe lumea asta decât să-ți vezi copiii comportându-se diferit de cum ai vrea, de cum crezi că i-ai educat, de cum a-i spera să devină. Pentru că mama e cea responsabilă de sensul cuvântului ”a simți”. Mama se va frustra mai ușor dacă copilul nu este fericit în căsnicie, de exemplu.

Ca tată, e greu să-ți vezi copiii că nu au ce mânca, că nu au jucăria preferată, că nu pot merge la fotbal sau la balet. Pentru că tata dă sens cuvântului ”a face”. Tata se va frustra mai ușor dacă copilul nu va avea o meserie ”bună”.

Revenind, eu, ca mamă, mă frustrez maxim când copiii mei nu se înțeleg. Mor la propriu. Dincolo că mă obosesc certurile dintre ei, țipetele, urletele, mă încarcă negativ tristețea lor de după, iar peste asta, cumva, trebuie să forez și să scot magic din mine niște răbdare și înțelegere pentru a rezolva pașnic conflictul. Ca apoi, după alte 5 minute să o luăm de la capăt.

Mai are sens oare să adaug faptul că poate, în același timp, eu aveam pe foc niște mâncare ce tocmai s-a ars sau poate duceam cu mine niște apăsări de adult, zic eu normale, pentru OM-ul ce sunt și nu ROBOT-ul ce s-ar vrea să fiu.

Acum, cum ar fi să am 3 copii? Sau 4?

Înainte de a aprofunda subiectul, aș vrea să menționez că obiectivul principal a tot ceea ce fac eu în viața asta de OM este să mențin armonia în familia mea cu scop final, să am copii fericiți care să ia decizii responsabile în viață.

(Cred că e prima dată în viața mea când scriu atât de clar ce vreau eu de la mine.)

Concret, job-ul meu, femeia din mine, soția, mama și ce roluri oi mai avea eu – căci tocmai am scris un articol despre roluri (aici) – sunt modelate având la bază acest obiectiv și scop.

Știți de ce? Pentru că rolul de femeie și mamă sunt roluri pe care niciodată, nimeni nu are cum să mi le ia, nu au cum să dispară. Sunt cele care definesc pentru totdeauna o persoană. Pentru totdeauna. Iar pentru mine, asta contează cel mai mult.

De vreo câteva luni încoace, am o situație care, ca orice situație la început părea ușor de gestionat, dar nerezolvată la timp, ce s-a întâmplat cu ea? S-a cronicizat.

Adică, în fiecare dimineață când trebuia să trezesc copiii, intram la Andre care se îmbracă din 3 mișcări, iar apoi, stresată până în vârful unghiilor mergeam la Beatriz.

Dar haideți să facem un pas în spate să vedem ce se întâmpla înainte de trezirea copiilor.

Mă trezeam eu, mai târziu decât era în plan. Pentru că mi-e somn și nu mă pot trezi la timp. Deci, deja sunt stresată. Apoi, îmi ia foarte mult timp să mă hotărăsc cu ce mă îmbrac: pentru că nu am cizme la rochia aia și ce mult mi-ar fi plăcut să-mi iau FIX rochia aia astăzi și mai mult decât atât o și pun pe mine – să mă autosabotez – pierd vremea, îmi stă mirific, dar nu am cizme potrivite, deci o dau jos și mă îmbrac cu ceva aiurea, deci iar mă frustrez, pentru că nu e ceea ce vreau, pentru că am pierdut deja o grămadă de timp. Continuăm. Mă machez. Dermatograful e neascuțit de vreo 3 luni, linia trasă e prea groasă la ochi, dar nu am timp să cobor să-mi ascut creionul, deci o las așa, arăt ca naiba. Îl întreb pe Cris – sunt horror la ochi? Pentru că e piesa mea de rezistență, evident spune că nu – mă simt mai bine – deci, mă duc să-l trezesc pe Andre.

Andre care e copilul care liniștește. O fac inconștient, până azi când m-am pus pe analizat, dar totul, totul are logică.

Aș putea să mă duc la Beti care e mai greu de trezit, dar vreau inconștient să se continue starea de bine dată de confirmarea soțului că arăt bine.

Apoi, Beti. Fetița asta minunată care mă lucrează mai ceva ca un psiholog.

Este extrem de târziu. Când intru la ea în cameră deja vizualizez traficul din Pantelimon. Deja stau blocată între mașini. Deja aud claxon în urechi. Îmi crește pulsul.

Beti nu vrea să se trezească. Se întinde ca o pisică, într-un calm venit din altă lume. Dacă pun mâna pe ea se apucă de plâns. Daca vorbesc cu ea zice că nu vrea și gata. O rog frumos, nu vrea. Îi spun că e târziu și că ne grăbim. Vorbesc calm. Nu vrea. Minutele trec. Eu încă stau blocată în trafic. Andre e gata. Beti încă e în pat. Frustrarea e la nivel de infinit cu planeta Saturn, Jupiter, Soarele și Luna la un loc. Mă ia cu călduri.

– Te rog, Beti, te roagă mami, te rog, e târziu, te rog, hai să ne îmbrăcăm. Te roooog, scrâșnesc printre dinți.

– Nu veau!!

Până acum totul se termina cu mine îmbrăcând-o mai voit, mai forțat, iar ea, bineînțeles, urlând.

De curând am citit un articol. E în portugheză, dar îl pun aici pentru sursă și resursă: http://expresso.sapo.pt/sociedade/2016-10-08-As-criancas-tem-de-ter-liberdade-para-nao-fazer-nada

E un interviu cu un neuropsiholog – Alvaro Bilbao – care și-a lansat o carte ”Creierul copiilor explicat părinților”. Nu este tradusă în română încă.

Spune lucruri interesante, unele cunoscute, altele mai puțin.

Ceea ce m-a făcut să spun – STOP, asta voi face și eu cu Beatriz, a fost următorul lucru:

(voi traduce exact întrebarea și răspunsul lui din articol)

Întrebare: Cum putem gestiona crizele teribile ale copiilor?

Răspuns: Între 2 și 3 ani nu putem face nimic. Trebuie să se întâmple și atât. Există însă trei lucruri care pot ajuta și trei lucruri care pot înrăutăți situația – și de obicei, părinții le fac pe cele din urmă. Primul lucru pe care nu ar trebui să-l facem este să nu ne supărăm pe copil sau să devenim nervoși. Al doilea lucru este să nu-l facem pe copil să se simtă rușinat, comparându-l. Al treilea este să nu-l obligăm sau să-l forțăm să facă acel lucru. (aici mi s-au aprins mie beculețele) Contrar acestora, ceea ce poate ajuta este să empatizăm cu copilul, arătându-i că înțelegem ce simte. Apoi, să fim afectuoși cu el, să-l luăm în brațe. Ajută mult să fim flexibili, oferind alternative (de exemplu, să amânăm ceva pentru o altă zi).

Ei, dacă v-aș spune că acum ceva timp în urmă gestionam cu succes fix aceeași problemă cu trezitul la Andre, m-ați crede?

Doar că la Andre funcționa pe-atunci jocul cu dinozauri.

Cu Beti am aplicat tactica mângâiatului pe păr. Îi cânt despre o fetiță cu un porc (jucăria ei preferată) care se îmbrăcau pentru a merge la grădiniță. A fost incredibil să văd cum se ridică singură din pat și se îmbracă.

Așa vin copiii – unul să scoată puroiul din rană, iar altul să pună pansament să treacă.

Noi doar trebuie să înțelegem procesul de vindecare.

Care e extrem de greu, dar există speranță!

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *