Halvița copilăriei mele

Săptămâna trecută au venit părinții mei la noi. Au fost copiii în vacanță, deci am avut nevoie de ajutor. Oricât de mult mi-aș fi dorit să-i pot lăsa la Bacău, tot nu am putut. Sufletul meu de mamă nu mă lasă să-i las singuri. Evident, creierul creează motive: Andre pierde lecțiile de fotbal, Beatriz e sub tratament pentru dermatită, afară plouă, cerul e tulbure, drumul e lung, marea albastră.

Pe cât e de utilă venirea lor – în primul rând mă prinde și pe mine ora 9 dimineața în pat, pe atât e de stresantă căci dintr-o maniacă cu organizarea la minut și secundă, devin un haos –  intru în faza de copil al mamei mele care le făcea pe toate și le știa pe toate. Astfel, uit să cumpăr cereale, pâine, nu mai e mâncare făcută, nu mai pun la spălat, nici nu mai observ că s-a terminat apa, lucruri pe care, de altfel, le fac automat într-o altă zi normală.

Apoi, mă aștept să-mi spună ea – cumpără pâine, nu mai este cafea, ia carne pentru ciorbă, ba chiar să-mi facă o listă și să-mi lase bani pe bufet.

Doar că ea nu-mi mai spune, nu mă mai sună, nu-mi mai amintește, căci ea se situează corespunzător în casa copilului ei, adult de-acum.

Și să vezi pe mine stres, că nu am de unele, de altele și de ce nu mi-a spus??? Mai ales că mama e ca și cum nu ar fi la mine acasă – nu își dă cu părerea, nu intră în discuțiile noastre, ea se joacă cu copiii și mă ajută la treburile casnice.

Și totuși –

– De ce nu mi-ai spus că nu am cafea? Nu ești tu, mama mea care le știe pe toate și le face pe toate? Eu de unde să știu, sunt doar un copil. Mic.

Nu, nu mai este mama care le face pe toate, oricât de mult sufletul meu și-ar mai dori o tură pe meleagurile copilăriei. Și-ar mai dori niște timp de copil.

Așa îmi dau seama cât de mult, cât de mult contează perioada aceasta pentru copiii mei. Cum le clădesc copilăria, emoțiile, amintirile, toate astea stau doar în mâinile mele.

Aș da orice să mai fiu copil o dată. S-o văd pe mama venind de la autogară, frumoasă, tânără, veselă că a reușit să cumpere o halviţă pentru noi. Cea mai bună halviţă care venea de la zeci de kilometri, de unde făcea naveta, topită în poșeta ei frumoasă. Semn de eleganță pentru mintea mea de copil. O tăia în două, se lipea de cuțit și linciuream totul cu cea mai mare poftă. Mama era fericită! Nu era mult, dar pentru mine, era semn de iubire supremă.

De la zeci de kilometri, mama mea a adus de această dată bomboane. O cutie de bomboane primită cadou. Nimic nu se compară cu gustul bomboanelor aduse de mama mea din Bacău.

Este gustul halviţei copilăriei mele. Gustul gestului de iubire supremă.

 

(Sursă foto: https://pixabay.com/ro/b%C4%83iat-mers-urs-de-plu%C5%9F-copil-447701/)

Dacă doriți să fiți la curent cu ultimele articole scrise de mine, vă invit să dați like la pagina mea de facebook sau să vă abonați la newsletter.

2 Comments

  1. Mai, tre’ sa pui un disclaimer la inceputul articolelor “continut emotionant” sau ceva, iar m-am apucat de plans 🙂 asa-mi trebuie daca le citesc la birou, nu?

    Esti minunata! Stii, nu? Mi s-a facut un dor fantastic de mama.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *