Logica relației cu mine

Azi l-am lăsat pe Andre la fotbal, iar eu am plecat în piață să cumpăr fructe.

Până în hala cu fructe, am intrat și pe la standurile cu haine, încălțăminte și alte chestii pe care poți cheltui oricând bani. Curtez niște cizme de ceva vreme, nu sunt scumpe, dar cum vă povesteam aici, asta intră la categoria dorință. Deci, intru de fiecare dată când sunt în zonă, le caut cu privirea, mă uit la ele, confirm că sunt din piele, că arată foarte bine, nu sunt scumpe și totuși, eu nu am nevoie de cizme. Știu, sună a sadism, dar e modul meu de a mă testa, corecta, autodepăși. Într-o zi mi le voi cumpăra, când aceste cizme vor deveni o nevoie, poate chiar de cizme sau poate de a acoperi o durere. Momentan, sunt bine.

Am plecat mai departe, oricum nu aveau numărul meu. În drum spre ieșire, cu ochii pe sus pe la haine, m-a abordat o vânzătoare. M-am oprit. De când, fără să vreau am cam devenit ”half housewife”, încep să las ținutele business și să-mi întregesc dulapul cu bluze care merg la colanți. Așadar, am devenit interesată de ce-mi arăta doamna, m-am apucat să probez una-alta și la un moment dat, mă întreabă:

– Dumneavoastră ce zodie sunteți?

– Capricorn, zic. Acuma, între noi fie vorba, oamenii pe care i-am cunoscut ori iubesc un capricorn, ori urăsc un capricorn. Sunt ciudații zodiacului.

Dar, de ce? Întreb eu, cam curioasă.

– Mmmm, spune ea. Clar nu i-a convenit răspunsul. Era de așteptat. Sunteți foarte………cum să spun, veselă. Așa…..deschisă. Ceea ce pentru un capricorn e un pic….ciudat.

Am stat câteva secunde să mă gândesc de ce aș fi azi fericită. Că nu mi s-a întâmplat nimic deosebit față de o altă zi din săptămână. M-am trezit la 7, după ce m-am culcat la 2, abia puteam deschide ochii dimineață, am dus copiii la grădiniță, am pierdut 2 ore în Lidl să cumpăr dero la ofertă, la întoarcerea acasă Pantelimonul era complet blocat de la un accident pe Autostrada Soarelui, cu greu am ajuns pe la 11 acasă. Abia am reușit să mă adun, să lucrez ceva, pentru ca la 1.30 să am o întâlnire iar la 2.30 să mă duc la Andre să-l duc la fotbal. Deci, nimic nou. Și totuși, sunt veselă. Sau, cel puțin, par.

– Sunt veselă pentru că mă simt bine cu mine, nu am nici o problemă, răspund eu sigură pe mine. După ce tocmai m-a întrebat dacă sunt însărcinată. NU SUNT! E clar acum?Pentru toată lumea? Da, şi acolo în spate?

Doar că eu nu le iau personal. Am mai spus eu că am o încredere în mine, soră cu nebunia.

Și așa mi-am dat seama că e extrem de simplu să fii fericit. Să fii bine cu tine, mulțumit de tine, de ceea ce faci, să fii înconjurat de oameni resursă, dar și de alții care te scot din mediul tău relaxat și te aruncă în necunoscut și frustrare, să te autodepășești constant, pentru că poți, pentru că vrei, pentru că trebuie! Ca să fii fericit!

Nu am avut un sfârșit de zi neaparat liniștit. După discuții fără sens despre vecinul care nu-și ia creanga căzută la noi în grădină și faptul că s-au împlinit vreo 2 luni de când ar fi trebuit să se pună un izolator la ușa de la verandă să nu mai intre briză de Pantelimon cu iz de iarnă la noi în casă, una peste alta am și decis că azi e ziua T în care Beatriz va începe să meargă la nani cu tati. Tocmai s-au împlinit vreo 2 ani jumate de când mami e cuvântul de ordine la somn.

La o astfel de limită s-a plâns mult, foarte mult. M-a încărcat negativ. Mai ales că eu eram cu Andre care-mi spunea:

– Nu auzi că plânge Beti. Du-te la ea! Apoi vii la mine. Dar nu mă puteam duce, limita e limită, iar tati se ocupa foarte bine, luând-o în brațe și iubind-o.

Partea bună e că a dormit toată noaptea, neîntrerupt, după aia. Am povestit de limite aici.

Am învățat în timp, că dacă eu sunt bine, toată lumea din jurul meu e bine. De aceea, mă ascult mereu pe mine: știu că mă frustrează tare dacă nu am timp prețios cu copiii, de aceea prefer să mă pregătesc pentru ei înainte să-i iau de la grădiniță. Mă străduiesc să fiu bine psihic. Dacă stau acasă pregătesc cina din timp ca să am timp după aia cu ei, dorm câteva minute, beau o cafea tare, fac ceva ce-mi place mult și mă ajută să-mi încarc bateriile – de exemplu scriu ceva pe blog sau orice altceva ce știu că mă ajută să mă simt bine. Dacă sunt la birou, la fel. Stau cu colegii mei, le povestesc ceva interesant, mă fac auzită, primesc feedback pozitiv, mă încarc. Apoi, chiar dacă fac raliu prin București, pentru că plec târziu, tot sunt bine cu copiii mei, pentru că eu sunt bine, sunt pozitivă.

Știu că soțului meu îi place mâncarea proaspătă și gustoasă. Caut rețete cu orele, îi fac peștele ăla pe care l-a mâncat la Gallo Nero chiar mai bine decât acolo, știu că-i place, îl citesc. Mă încarcă la maxim! A doua zi poate nici nu vorbesc cu el, dar pozitivismul de cu o seară înainte ne ține în viață.

De aia sunt veselă. Că sunt bine cu mine. Că sunt bine cu cei din jur.

Am plecat să-mi cumpăr mere. Îi spun vânzătoarei să-mi aleagă mere mai mici ca să poată copiii să le mănânce. Se minunează că sunt mamă. Gata, nu mai sunt însărcinată.  S-a auzit!

Ție ce-ți lipsește să fii bine cu tine?

 

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *