De azi, îmi voi permite să greșesc!

Nu știu dacă are logică, dar cred că prin natura genei mele m-am născut cu sentimentul de a încerca mereu să fac bine, să fie bine, toată lumea să fie bine și fericită. Am o nevoie existențială de a mă simți bine și a vedea oameni fericiți în jurul meu.

Apoi, nici istoricul copilăriei nu m-a ajutat foarte mult. Când totul se prăbușea în jurul meu, nu voiam decât să fie bine. Să fie odată bine!!

Și orice fac, orice pot să fac, să fac să fie bine. Copil fiind, nu reușeam decât să fug, și să-mi fie măcar mie bine, în lumea mea, în camera mea neagră, in scrierile mele, în jurămintele mele că mie îmi va fi bine. Cândva!

Înțelegeți nivelul autosabotării de a mă face asistent social?

Azi am primit un feedback. Care m-a răpus. Mi-a zguduit lumea din temelii, copilul din mine care dorea să facă totul perfect și bine a primit cea mai dureroasă palmă. A eșuat ca adult, a eșuat ca mama.

Copilul meu a plâns la un eveniment suficient de mult cât să compromită parțial întâlnirea. Întâlnire ținută de un om pe care-l admir și pe care aș fi vrut să-l pot ajuta în momente grele. Însă eu nu mi-am dat seama de situație. În lumea mea, totul era bine.

Însă am greșit. Și am primit feedback față-n față. Nu m-am așteptat. Proiecția vieții mele în situații de criză este atât de frumoasă. În situații de criză, realitatea mea se distorsionează. Devine un basm cu o prințesă frumoasă, care trăiește într-un castel liniștit, toată lumea o iubește, tot ce face este perfect, toată lumea e fericită.

Eu? Cum să greșesc? Păi eu am vrut doar binele, eu nu am auzit nimic, nu am văzut nimic, și alți copii plângeau, nu știam regulile. De fapt, eram personaj într-o poveste frumoasă în care totul era minunat: copiii se jucau liniștiți, noi participam la eveniment, totul decurgea normal, toată lumea era fericită.

Realitatea era alta: copilul meu deranja, oamenii erau stresați, eu eram surdă și oarbă.

Iar totul este la nivel inconștient.

Azi, am înțeles.

Am primit lovitura decisivă. Am început sa mă clatin, mi s-a uscat gura, ochii mi s-au încețoșat și am încercat să fug. Eram aruncată într-un moment al copilăriei fără să vreau. Iar sistemul meu de autoprotecție s-a activat automat: FUGI!

A trebuit să stau. În ciuda voinței mele, am fost rugată să stau. Și a trebuit să stau pentru prima dată în viața mea. A trebuit să mă opresc să fug. Și-am plâns. Mult.

Abia, târziu, la sfârșit de zi, am înțeles ce s-a întâmplat.

Am făcut cunoștință cu mine, prințesa ireală din basm. Nu sunt perfectă, e posibil să nu fie mereu bine, nu port responsabilitatea de a fi bine în lume.  Nu e datoria mea supremă!

De azi, îmi voi permite sa greșesc!

 

(Sursă foto: www.pixabay.com)

 

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *