Mamele perfecte nu au copii

www.mamipetocuri.ro

E bine câteodată să mai ieși din bula ta. Din pătrățica ta confortabilă unde copiii mai mănâncă și zahăr, se uită la televizor, au fular la gură și 3 rânduri de căciuli.

E bine pentru că ți se confirmă, prin comparație, că tu ești o mamă bună. Mult mai bună ca cealaltă. Asta din nevoia noastră de a ni se confirma că ne facem bine treaba de mamă, rolul social al fiecărei femei. Cu toate că cealaltă mamă poate fi la fel de bună ca și tine. Dar cine mai stă s-o vadă? Noi, NOI suntem importanți.

În aceeași măsură e trist. Căci ți se relevă ca un pomelo la care visai de 3 zile și după ce l-ai deschis ai remarcat că e amar, realitatea de zi cu zi, din care faci parte, uitându-te din bulă. Scoțând din când în când, piciorușul afară, testând temperatura.

Deunăzi, am luat prânzul cu soțul meu. Am mai povestit cum prânzul joacă rol de reconectare între noi, adulții.

La un moment dat, cum așteptam să ne vină comanda, a intrat în restaurant o mamă cu un copil mai măricel, la vreo 14-15 ani. Ea a salutat frumos, se vedea că se știe cu domnii chelneri, avea deja masa lor pregătită. Copilul, un băiat cu căștile pe urechi, băgat cu totul într-o haină mare matlasată, cu mâinile în buzunar, total absent. S-au așezat fix în spatele meu. Am auzit-o întrebându-l dacă vrea paste, bănuiesc că el a dat din cap că nu am mai auzit nimic. Liniște.

Puteam auzi de la două mese distanță un grup de italieni răzând, însă în spatele meu era o tăcere mormântală.

În timp, am pierdut atenția față de ei, însă, undeva, într-un neuron se procesa informația. Mama mi-a dat impresia de o tipă educată, a salutat frumos, a vorbit cât să se facă auzită, nici prea tare, nici prea încet, îmbrăcată elegant. S-a așezat în spatele meu fără să mă deranjeze așa cum te-ai fi așteptat când scaunele stau lipite spate-n spate. Poate o doamnă corporatistă în pauza de masă sau un freelancer, poate o mamă căsătorită cu un expat.

Clar, tipul de familie care iese la prânz în oraș, indiferent de zi.

Băiatul însă m-a întristat. Pentru că de când sunt mamă, văd în fiecare copil din jurul meu propriul meu copil. Și fără să vreau, mă întreb: oare așa o să fie și copilul meu? Oare ce ar trebui să fac să nu devină așa pasiv? Oare de ce e așa absent copilul acesta? La ce școală învață? Ce prieteni are? Ce face în timpul liber? Ce preocupări are? Întrebările îmi veneau automat în cap. Și evident, răspunsurile mele.

La final, când m-am ridicat să plec, băiatul stătea pe Whats App, iar mama se juca pe telefon.

Mi-e greu să cred că acea mamă nu se preocupa de copilul ei. Sunt convinsă că ceva de mamă făcea, dar ce? Și de ce nu vedea că nu e suficient? Pentru mine sunt lucruri atât de evidente, iar pentru alții, atât de….evidente.

Fiecare trăiește în bula lui. Avem impresia că noi ne facem treaba mai bine decât celălalt, că suntem în măsură să demonstrăm lucruri, să ne dăm cu părerea, însă, de partea cealaltă a relației stă tot o mamă, care probabil, vrea doar binele copilului ei. Văzut în altă formă. Aplicat la realitatea ei.

Mama perfectă să ridice mâna sus

Până să devin mamă eram o mamă perfectă. Știam exact cum se cresc copiii, cum nu îi voi culca în patul meu, cum o să impun reguli, ce o să le dau să mănânce, cum o să-i transform în prietenii mei cei mai buni, știam perfect ce NU o să fac.

Mergeam în parc și-mi spuneam:

– Eu NU o să fac asta cu copii mei. Când o să fiu eu mamă, eu NU voi încuraja asta, eu NU voi vorbi așa.

Pe cuvântul meu, eram perfectă.

Timpul a trecut și…..cum să vă spun, zilnic mă rog să reușesc să fac cât mai puține greșeli, dacă se poate. Să am răbdare! Azi, de exemplu, iar m-am enervat pe Beti că nu a mâncat. Și doar mi-am zis de un catralion de ori că nu o să mă mai enervez, dar am zile când pur și simplu, nu-mi iese. Azi a fost una din alea.

Sau când auzeam povești despre cum și-au pierdut copiii jucăria preferată și cum mie nu o să mi se întâmple niciodată asta. Cum să pierzi jucăria preferată? Ce fel de mamă ești? O legi de gât și nu o pierzi. Uite că am pierdut-o, mamă imperfectă ce sunt. Avea Andre vreo 6 luni când a pierdut porcușorul rozaliu la o plimbare cu căruțul prin parc. Am plâns de nervi, că sunt cea mai rea mamă. Apoi, am înțeles că a greși e omenește și că am nevoie de oameni empatici în jurul meu care să mă încurajeze în astfel de momente.

Apoi, i-am dat lapte praf lui Andre, pe Beti am înțărcat-o prea devreme. Lucruri care conform planului nu trebuiau să se întâmple.

Cel mai simplu este să judeci pe altul.

Cel mai greu este să te analizezi pe tine. Să te pui sub lupă. Zilnic. În relație cu tine, cu soțul tău, cu familia ta, cu profesia ta, cu copiii tăi.

Eu ce fac pentru copilul meu să nu devină absent? Ce prieteni are copilul meu? Cât timp petrece la televizor? Ce limbaj  folosește? Are el încredere în mine? Am eu încredere în el? Dacă ar fi mâine să rămână singur pentru o zi în alt mediu, s-ar adapta? Ar avea el un comportament adecvat? Cât timp petrec cu el? Ce îi place cel mai mult să facă? Cum își exprimă nevoile? Reușesc să-l înțeleg? Ce fac pentru a-l înțelege? Cât de importantă este pentru mine relația cu copilul meu? Ce am făcut azi pentru a-i da o stare de bine lui? Dar pentru mine? Cum se simte azi copilul meu?

E bine să mai ieși din când în când din bula ta. Valorile umane stau dincolo de zona de confort: empatie, înțelegere, conștiință, acceptanță.

Prima certitudine cu care se naște copilul este certitudinea existenței celuilalt – a mamei și apoi a lui. Certitudine care va sta la baza dezvoltării sale ca individ. Reperul lui în viață.

Deci nu eu sau tu, ci însăși MAMA!

 

Sursă foto: aici

 

 

 

 

2 Comments

  1. Interesant articol, cu punct pe i. Din punctul meu de vedere, in afara de iubire, nu ne putem baza pe reguli batute in cuie. Relatia cu copilul, oricat de grozava am vrea-o, e o mare necunoscuta, cu evolutie imprevizibila in mare masura. Am observat insa, pe masura ce trec anii si obiceiuri, preferinte, anturaje se schimba, samd, ca daca exista iubire, manifestata ca atare si perceputa din plin de copil (iubire nu inseamna sufocare sau ‘da-i copilului de toate, averi, masini, dreptate oricand si oricum etc.’), el isi va gasi ‘drumul’ inapoi catre mama, catre parinti, intr-un fel sau altul, intr-o zi mai mult, in alte zile mai putin… Pentru mine, ca mama, esentiala este existenta si manifestarea iubirii, cunoasterea si intelegerea lui Dumnezeu, de catre copii si de catre noi, parintii lor – fara ca asta sa insemne impunere. Si nu in ultimul rand, esential este respectul reciproc.
    Copiii care se simt iubiti cu adevarat au mari sanse sa pastreze relatiile cu parintii in parametri cat de cat normali. Si mai cred ca noi nu trebuie sa le fim copiilor cei mai buni prieteni, ci parinti-prieteni, nu trebuie sa renuntam a le fi si parinti.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *