2+0+1+7 = 10, anul care va fi așa cum vom vrea noi să fie

Am reușit și noi să ne întoarcem acasă de la munte.

Nu am să vă plictisesc cum a fost, cum n-a fost, cum putea să fie, cum mi-aș fi dorit să fie. Nu am plecat cu nici o așteptare, ăsta e planul meu secret dintotdeauna.

Nu ai așteptări, nu ai cum să te enervezi sau să te stresezi. Mai ales când nu prea ai nimic în control: nici programul de masă, activitățile, copiii.

A fost interesant, cu jumătate din oameni pe care i-am cunoscut atunci și cu alții pe care îi știam de pe facebook, a fost cum trebuia să fie.

Acum, ajunsă acasă, rememorând zilele, îmi dau seama că revelionul acesta a fost minunat. Cel mai minunat de până acum. Și-am să vă povestesc.

Eu nu am făcut cosleeping cu copiii mei.

Eu fac parte din curentul acela care consideră că patul matrimonial e despre cuplu, despre menținerea relației, despre intimitatea lui. Și mai cred că o relație bună de cuplu face copiii fericiți. Cred cu tărie în asta. Iar relația de cuplu, cel puțin în cazul nostru, nu se menține doar cu o cină împreună sau întâlnindu-ne pe furiș în baie.

Ca orice alt tip de relație, și aceasta are nevoie de timp, timp prețios, comunicare asertivă, emoții trăite profund. Așa-i la noi.

Andre a fost bebelușul care a dormit cel mai bine în patul lui. Îl luam în brațe, plângea. Îl puneam în pat, adormea brusc. Așa că, pentru noi a fost perfect.

Beatriz, însă, a fost cu totul diferită. Cum o puneam în pat plângea, cum o luam în brațe, zâmbea. Așa că, nu am făcut neaparat cosleeping cu ea, dar nici singură în pat nu am lăsat-o prea mult. A fost așa, între-între. Până când am mutat-o la ea în cameră și o adormeam, adormind și eu de cele mai multe ori, trezindu-mă buimacă după.

Doar că…….am trăit mereu cu sentimentul că ea avea mai multă nevoie de mine, de îmbrățișările mele, de mirosul meu, de prezența mea noaptea. Mai ales că înțărcarea la ea a fost cam forțată, independent de voința mea. Și am trăit mereu cu sentimentul acesta de…..a nu-i oferi suficient din ce are ea nevoie. Plus că împreună cu felul ei de a mă scoate mereu din zona de confort a rezultat un sentiment constant că nu fac suficient pentru ea.

Și că toate crizele ei vin și pe fondul acesta.

Până de acest revelion, când Andre a ținut neaparat să doarmă singur în patul suplimentar așa că Beatriz a dormit între noi. A dormit cu o mânuță pe mine, apoi mi-a cerut apă, într-o seară s-a trezit plângând spunându-mi că e lupul dar că l-a bătut cu un băț și l-a alungat în pădure, ne-am îmbrățișat și s-a trezit dimineața cu mine lângă ea.

Era fericită. Și s-a schimbat. E mai încrezătoare, iar eu am început să o înțeleg mai bine.

De fapt, nici măcar nu e despre ea. E despre mine.

Am învățat că lucrurile iau timp, dar se rezolvă la momentul potrivit. Copiii sunt diferiți, dar își iubesc mamele necondiționat, la fel de mult.

M-am conectat atât de bine cu ea. Aveam nevoie de această conectare pentru a o înțelege. Și nici nu aveam habar. În lumea mea făceam totul.

”Fac to ce pot și nimic nu funcționează, parcă o face anume să mă enerveze!”

Și de fapt, nu făceam esențialul. Să o ascult, căci ea-mi spunea seară de seară să stau cu ea, și stăteam, dar nu suficient.

Avea nevoie de mai mult, iar această ieșire ne-a unit, ne-a conectat, ca pe doi iubiți plecați departe și reîntâlniți.

Lucrurile sunt atât de simple, doar să ieșim un pic din zona noastră de confort, din bula noastră să le vedem, să ne schimbăm poziția cu un grad, pentru a vedea o altă perspectivă.

Am intrat în acest an magic, al cifrei 7 – spiritualitate, al cifrei 10 (2+0+1+7) – perfecțiune, fericită și plină de încredere, că se poate.

La finalul acestor zile am înțeles că trebuie:

  • să o ascult mai mult , să îi ascult nevoile – ascultare activa
  • să exersez comunicarea asertivă

Am ajuns la 22.30 de la munte. Voia bomboane. Nu mâncase decât un măr toată ziua. Iar ea voia bomboane. Uite-așa mă scoate din zona de confort.

I-am zis că-i dau. Am găsit o bombonică mică, pierdută prin dulap. Ea voia un ou Kinder. I-am zis că nu se poate, iar ea a început să urle. Rău. Am vrut să o iau în brațe, dar nu a vrut. Apoi, i-am zis:

– Bine, Beti, ia oul. Îl vrei pe tot?

– Da, mi-a răspuns hotărâtă.

– Ia-l și mănâncă-l pe tot. Dacă asta vrei.

L-a mâncat cu extrem de mare poftă. Mă uitam la ea cum i-a trecut instant criza și era fericită mâncând oul.

Apoi, mi-a spus pe un ton foarte serios:

– Mami, tu țipi la mine. Să nu mai țipi la mine! Că doarme un copil. (expresie căpătată de la revelion ca să vorbească încet).

(E important de spus că eu nu am țipat la ea acum, dar se referea cu siguranță la alte momente trecute dar care acum pentru ea, prinseseră sens)

– Iartă-mă, știu că mai țip din când în când. Uite, promit că încerc să nu mai țip. Dar o să asculți și tu mai mult pe mami?

– NU!

(Brusc mi-am amintit de zicerea: respectul nu se impune, se câștigă).

Și repet:

La finalul acestor zile am înțeles că trebuie:

  • să exersez ascultarea activă – să îi ascult nevoile mai mult
  • să exersez comunicarea asertivă – să exprim lucrurile în mod pozitiv (în loc de Nu face așa, mai bine spunem: Hai să vedem dacă putem face lucrul acesta diferit) și să dau cât mai multe detalii pentru a o ajuta să empatizeze mai ușor (în loc de Nu vorbi așa tare, încercăm un – Este un copil care este foarte obosit, așa cum ai fost tu ieri când te-ai dat pe derdeluș și ar avea nevoie de liniște să se odihnească ca să poată veni mai târziu să se joace cu tine).

Știți, acestea două lucruri stau de fapt, la baza unei relații echilibrate de orice tip: mamă-fiu-fiică, frate-soră, soț-soție, angajat – angajator.

Sursa foto

By Published On: 02/01/2017Categories: Jurnal de părinte0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul