Vor crește mari, va fi mai simplu…

A venit și la mine timpul să le înțeleg pe mamele care au un singur copil și nu-l mai vor pe al doilea.

Mă rog, poate nu neapărat că nu-l mai vor, că poate dacă ar rămâne însărcinate nu s-ar face gaură în cer, dar nu țin în mod deosebit să mai aibă alți copii.

Acum ceva timp în urmă, citeam un articol despre o mămică ce explica de ce nu mai face al doilea copil. Nu prea am rezonat, nici nu prea am cum dat fiind:

  • că vin dintr-o familie cu doi copii, iar relația cu sora mea e mai mult decât specială (am scris despre ea aici)
  • că soră-mea are 4 copii și mi se pare că pe cât e de greu pe atât de frumos și palpitant este (am scris despre asta aici)
  • că soțul meu vine dintr-o familie cu 3 copii și mi se pare că e un model de echilibru, calm și modestie, cel puțin pentru mine (am scris despre asta aici). El e cel mai mare.
  • că puținii oameni pe care-i cunosc singuri la părinți caută să-și înlocuiască nevoia de soră sau frate cu altcineva. Ceea ce, în limitarea mea, cred că nu e același lucru. Din experiența mea, respectiv în perioada în care nu aveam o relație foarte apropiată cu sora mea, adică de prin copilărie până pe la vreo 26-27 ani, nu am găsit pe nimeni să o poată înlocui. Am prietene bune, dar nimeni nu știe mai bine ca sora mea problemele de acasă, relația cu mama, tata și tot ce implică acest aspect.

Și știu că atunci când ei nu vor mai fi, vor trăi mereu prin sora mea, și când nu o să o mai sun pe mama să o întreb de ciorbă, o să o sun pe sora mea. Căci ea este parte din părinții mei.

Dat fiind acestea, am judecat că fiecare este liber să facă ce vrea și câți copii dorește și am închis articolul.

Acum câteva zile, după ce experimentasem orice se putea face cu copiii în casă și cu alți copii ai altora în casă, ne-am urcat în mașină și am plecat la un loc de joacă din mall-ul vecin. Acum, oriunde ai sta cred că există un mall vecin. Și dacă nu există, relax, va exista în curând, cineva tocmai se gândește la a construi unul lângă tine. Dacă nu e deja săpată fundația.

Am plecat târziu, pe la 12, într-o oră urmând să ne întoarcem, să mâncăm, să dormim, conform planului (de la care, se știe, nu abdic). Oricât de mult le tot explicam copiilor că e târziu și mai bine o lăsăm pe altă dată, au insistat prea mult și până la urmă am plecat.

Am reușit să stăm până la ora 18.00. S-au jucat împreună, am mâncat, iar ne-am întors, iar s-au jucat și mereu împreună. Eu am reușit să citesc câteva capitole bune dintr-o carte pe care nu mai reușeam să o deschid. A fost prima dată în viața mea de mamă când am reușit să am un moment al meu și totuși cu copiii.

Și-abia atunci le-am înțeles pe mamele cu un copil care nu se mai gândesc la al doilea. După 3 ani, să zicem, când copilul devine mai autonom și abia începi și tu să respiri normal, e cam greu să o iei de la capăt. Eu am luat-o când Andre nu era autonom, deci nu știam cum e să ai și alte activități în afară să stai constant cu copilul să-i citești, să desenezi, să alergi, să vorbești, să-i povestești, să te trezești noaptea, să te stresezi că nu înțelegi ce spune, ce vrea, ce nevoie are.

Și abia acum, am ajuns să înțeleg și eu cuvintele: ”O să crească, o să fie mai ușor!”.

Da, copiii mei au crescut. Sunt mai mari, mai independenți. Azi dimineață, Beti mi-a adus la pat cuțitul și portocala ca să i-o desfac. Nici nu am auzit-o trezindu-se.

Acum o lună țipa dimineața să îi dau cereale, azi își pune scaunul să ajungă la raft să-și ia singură.

Bineînțeles că greul de-abia de-acum începe. Doar că e alt tip de greu, un greu pe care eu îl gestionez muuuuuult mai bine. Vorbitul, explicatul, organizatul de activități și luarea deciziilor împreună și mai puțin trezitul noaptea, pasatul de fructe și cititul expresiilor faciale.

M-am întors din mall radiind. Eram mai obosită fizic ca niciodată după ce am stat pe un scaun de plastic 5 ore să citesc, dar atât de relaxată psihic, văzându-mi copiii jucându-se împreună, independenți și fericiți.

Și pe cât pare de greu să ajungi la momentul acesta, pe atât este de revelator că viața este atât despre împlinirea ca mamă/părinte, dar și ca individ în societate, bărbat și femeie, soț și soție.

Atât cât putem, dar să putem bine!

 

Sursa foto: aici

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *