Formele nevăzute ale unei mame

Săptămâna trecută am experimentat două roluri diferite: mamă de doi copii fără nici un copil acasă și mamă de doi copii cu un singur copil acasă.

A fost cel puțin interesant să-mi văd reacțiile și comportamentul în situații de altfel cu nimic diferite față de o zi normală, dar cu totul și cu totul noi nemaiavând copiii prezenți cu mine. Ca și un drum într-un trecut uitat, fără ore de luat copiii de la grădiniță, de dus la fotbal, de pregătit meniul de seară, de a fi zen pentru a te juca cu ei, de a avea răbdare să-i asculți și să le citești o mie de povești și să răspunzi la o mie de întrebări.

Până miercuri, când am luat-o înapoi acasă pe Beti, a fost vorba doar despre mine. Și un pic despre Cris. Luni am stat la birou până la 7 seara. Nu am mai stat atât de mult la birou de când sunt mamă. Bineînțeles că nu am terminat tot ce aveam de terminat, mai mult, au apărut și altele neprogramate. Parcă mai importante și mai de nelăsat. Dacă ar fi fost copiii acasă, într-o zi de luni la 13.30 ar fi trebuit să plec din orice punct al Bucureștiului aș fi fost pentru că Andre are fotbal la 14.30.

Când am ajuns acasă, neavând mâncare și copii pentru care să gătesc, am plecat să mâncăm în oraș. Într-o viață de-a mea normală, mâncatul în oraș cu copiii se întâmplă o dată-n an și-atunci la un eveniment precis. Altfel, aș fi pregătit o supă cremă sănătoasă de legume, ceva carne la cuptor și salată. Dar cum eram fără copii și fără alte responsabilități am plecat la vânat cina-n oraș. Mă prelingeam de somn, dar puteam rata o seară-n doi, chiar și așa, lunea seara?

Marți seara nici nu am mai mâncat. Cris a pus un film la televizor din care am văzut fix 5 minute. Eram atât de obosită după 12 ore de lucru încât patul era cea mai frumoasă vacanță unde m-aș fi putut duce fericită. Și totuși fără copii, eram epuizată. Nu primeam nimic în contra balans – rolul de angajat se încheiase, cel de soție era în stare latentă, urmăream doar un film, iar cel de mamă care ar fi trebuit să fie activ, nu-și avea sensul.

Fără copii acasă mi-am dat seama că toată energia mea e nevoie să fie canalizată spre altceva: birou, în primul rând, că e ceea ce îmi este cel mai comod să fac. Primesc feedback pozitiv, rezolv probleme, mă încarc astfel cu încredere. Alții se pot duce la cumpărături, alții își caută prietene, alții scriu, alții mănâncă, alții se duc la plimbare în parc și tot așa. Energia se canalizează undeva. Undeva unde ne face să ne simțim bine. Ne dă încredere în noi. Eu fără copii m-am dus la birou. Aș fi putut să scriu. Dar, scrisul mă pune în fața unui auditoriu dur, care critică, deseori constructiv, daaaaar, orice critică e greu de înghițit, mai ales de oamenii lipsiți, parțial, de încredere.

Miercuri seara, după o zi întreagă la birou, am adus-o pe Beti acasă. Am stat împreună, am mâncat mămăligă, preferata ei. Am făcut baie împreună, ne-am jucat, am citit toate poveștile pe care le-a vrut și-am adormit împreună, cu mânuța ei pufoasă în mâna mea. Ne-am căutat toată noaptea cu mâinile și ne-am îmbrățișat prin somn. Mă regăseam în rolul de mamă, îmi creștea încrederea în mine, mă simțeam iubită și încurajată. Și nu de oricine, de copilul meu care mă confirmă ca om. Ca om bun și demn. 

Joi mi-am intrat în rolul de mamă cu un singur copil acasă.

Am trimis și emailuri, am vorbit și la telefon, am făcut supă, m-am jucat cu Beti, apoi ea s-a jucat singură, lucru care nu se întâmplă dacă e Andre acasă. Am reușit să mă organizez mult mai bine, emoțional eram împăcată că Beti e cu mine, că ne bucurăm împreună de timpul nostru. A fost pentru prima dată când am fost doar noi două. Împreună. Și atât. Pentru prima dată în viața ei a fost singurul copil la părinți. Și am văzut fericire în ochii ei. Nu a mai avut nevoie să negocieze cu Andre jucăria, meniul, povestea, să cedeze sau chiar să primească prima, să împartă tot. Am făcut tot ce-a vrut ea, a primit (aproape) tot ce-a vrut, dar nu a vrut mult: să stea acasă cu mine acasă, să meargă la un loc de joacă, pizza și înghețată.

A reușit să se conecteze cu tati care nu a mai jucat fotbal cu Andre, au cântat și au desenat împreună.

Ca părinte cu un singur copil acasă am încercat să ofer tot ce-am putut eu pentru a-i umple paharul de încredere și acceptare. A fost numai despre ea și despre relația dintre noi două. Mi s-a părut totul mult mai simplu de decis, decât cu doi: unul vrea, altul nu vrea, e nevoie de negociere, cine lasă, cine nu, unul a lăsat și data trecută, primește celălalt, apare criza, pune limite, e un întreg proces de gestionat. Apoi, îmbrăcatul – Beti vrea pantalonii cu steluțe. Am scăpat ușor de această dată. Andre vrea doar costumul de fotbal, care e murdar. Dacă Andre vrea costumul de fotbal, Beti se răzgândește, vrea și ea rochița albastră cu umerii goi. Iar negociem. Încălțatul: Andre vrea ghetele de fotbal care sunt speciale de fotbal, lucru greu de acceptat. Dacă Andre vrea, vrea și Beti, nu? Renegociem.

Având un singur copil acasă mi s-a reconfirmat că acel concept că faci doi copii ca să aibă cu cine se juca a fost inventat pentru a duce în eroare părinții dornici de mai mult de un copil. Beti s-a jucat mai mult fără mine decât s-ar fi jucat dacă era Andre acasă. Între ei este mereu o competiție care vine, probabil din natura umană.

Avându-i pe amândoi acasă, trebuie să împart perfect atenția la doi, în același timp, în aceleași condiții. Adică, să joc fotbal și ascunselea în același timp. Dacă s-ar putea să gătesc 2 feluri de mâncare în același timp, să cânt două cântece diferite în același timp și să pun la casetofonul din mașină două povești diferite în același timp. Casetofon care tocmai s-a stricat și ei încă nu au aflat.  (Dacă știți pe cineva care mă poate ajuta, vă rog…)

Cu doi copii constant negociez, gestionez conflicte și caut soluții. Și iar mă gândesc la mamele cu 3, 4, 5 sau la prietena mea cu 6. Modelul meu de mamă.

Cu un singur copil negociez între dorințele mele și ale lui, și evident, primează ale lui. De aici și dificultatea de a pune limite.

Și nu în ultimul rând, relația cu Cris devine mult mai interesantă cu doi copii acasă. Copiii vorbesc într-una la masă, iar Cris nu dorește decât li-niș-te! Și iar negociem, gestionăm, căutăm soluții.

De astăzi mi s-a reunit familia.

Andre s-a întors din cantonament deja cu planuri pentru vacanța de vară.

Pe Beti o simt mai independentă. În primul rând de mine, ceea ce era, cum să vă zic, visul visurilor mele!

E bine venit un astfel de exercițiu din când în când. Te ajută să-ți cunoști limitele, dorințele, idealurile, să ți se confirme principiile și credințele.

Să ți se confirme, ție ca mamă, că ești cea mai bună dintre toate mamele pentru copiii tăi! Că se poate, se poate bine și că ești pe drumul cel bun!

 

Sursă foto: aici

 

 

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *