Undeva, acolo, departe, se întrezărește ONOAREA (despre recrutările secolului 21)

Din capul locului am să vă spun că sunt pro corporaţii:  soţul meu lucrează la una dintre cele multe din țara noastră,  se cotizează din plin la bugetul statului datorită taxelor plătite și chiar dacă o mare parte din profit pleacă pe la birourile centrale, cel puțin sunt oneste atât cu oamenii care lucrează pentru ele, cât și cu legile impuse de statul nostru. Mai degrabă se pretează o mică companie românească să înșele statul, decât o ditamai corporație străină. Banii grei de-acolo vin.

Pe de altă parte, pe lângă marile corporații mai există și alte firme care încearcă să ofere și ele ceva servicii care mai de care mai interesante și calitative că na, avem suficient de mulți oameni creativi în țara asta cu spirit antreprenorial dezvoltat.

Or fi corporațiile raiul pe pământ, salarii mari, gagici mișto, bărbați disponibili și teambuilding-uri lunare, daaaar, cred și sper că mai sunt și alții care nu-și doresc în mod special asta. Că mai sunt și alții ca mine care cred că e important în aceeași măsură și uzul de imaginație, flexibilitate, mai puține proceduri și mai multă creativitate, libertate de gândire și păreri personale. Luați-o ca o generalizare, or fi corporații și mai ”vesele”.

Eu, pe lângă faptul că mai scriu pe blog, fac mâncare zilnic și mă ocup de copii, mai am și un serviciu. Aparent, n-ai zice, nu?

Mă ocup de o firmă mică – am mai povestit de ea, se ocupă de vânzarea de GPS-uri pentru flote auto. Adică, dacă vrei să vezi ce-ți face soția când zice că se duce la serviciu nu-i pui GPS din ăsta la mașină că nu e frumos, dar dacă vrei să știi ce face angajatul tău cu mașina de serviciu în zilele libere, îți pui din ăsta.

Cum spuneam, firmă mică, în legalitate cu toate cele, cu 3 asociați antreprenori și cu mine pe post de ”închegător” de echipe, adică gestionez bunul mers al ei și mă fac că mai și vând una-alta. Adevărul e că de când sunt prin firma asta, să tot fie vreo 4 ani de-acum, am învățat atâta mecanică auto de pot să-ți țin un discurs întreg despre cât și cum consumă un Buldoexcavator Komatsu, un MAN 2007, vidanjele ROMAN, cum se poate fura motorină din ele și cum te poți feri de asta. Ce să zic, am făcut mulți angajatori fericiți, iar majoritatea șoferilor mă urăsc.

V-am zis ca tata a fost mecanic, da? Ca să nu credeți că mă aberez aici. Blonda din mine, știe, chiar dacă pare greu de crezut.

Cu acestea fiind spuse, azi, la ora 8 dimineața am rămas cu ușa de la garaj deschisă și cu telecomanda nefuncțională. Acuma, sincer, mai sunt și alții care la ora 8 dimineața sunt deja atât de stresați încât aruncă cu telecomanda de la garaj de-i sar toate cip-urile, bateriile și legăturile interne? Vă rog, spuneți-mi că nu sunt o cauză pierdută….Mai mult decât atât, am trântit cu telecomanda fix când am ieșit cu mașina din garaj, înainte să apuc să închid poarta. Ce-o fi fost în capul meu? NIMIC. STRES. NERVI. EPUIZARE. DEZAMĂGIRE.

Cu mașina ticsită de punguțe cu bomboane pentru doamnele educatoare și mărțișoare făcute de copiii mei de mână din biluțe din IKEA, sâmbăta trecută vreo 6 ore continuu, îmi venea să urlu și să plâng de nervi.

Andre îmi explica în stilul lui propriu, calm, să iau telecomanda și să închid garajul așa cum o fac în fiecare zi, iar eu nu aveam putere să îi mai mai explic ceva. Soțul nu răspundea la telefon, iar mintea mea înghețase acum 2 zile când – după 3 luni de căutări, câteva interviuri, ceva oferte de muncă, 3 confirmări SIGURE, omul ales care trebuia să vină să înceapă pe poziția de vânzător să mă ajute, mă anunță cu fix 3 ore înainte de a trimite contractul la înregistrat, că nu mai vine. Am trecut de la extaz la agonie. Atât mi l-am dorit, încât a eșuat lamentabil.

Oferta de muncă trimisă de acum 2 săptămână, o extra întâlnire pentru discuții pe temă plus alte întrebări de clarificare, îmi confirmă că e totul cum dorește, atenție – a primit fix banii ceruți, după negocieri și renegocieri – pleacă din birou fericit că de mâine începe și cu 3 ore înainte de ”închiderea urnelor” mă anunță că nu mai vine. Și că speră că nu m-a încurcat foarte mult.

Asta e ca aia când te desparți de iubit și-i spui – sper să rămânem prieteni.

NORMAL că nu o să rămânem prieteni, că te urăsc că te-ai dus cu altul și NORMAL că m-ai încurcat din moment ce mâine începeai și tu nu mai vii.

Bineînțeles, că e mai bine că n-a venit. Doar că…. ăștia-s oamenii care ne înconjoară?

Ca să ne înțelegem, eu am oprit procesul de recrutare, mi-am făcut niște planuri, chiar și niște achiziții, nu e ca și când nu mai vine omul la prășit și caut altul. E un loc de muncă într-o firmă, ce-i drept, mică, dar cu niște obiective, planuri, direcții stabilite. O firmă pe profit, în care niște oameni pun suflet, muncesc și investesc continuu.

Epopeea de dimineață cu garajul s-a încheiat sunând la o vecină care mi-a vândut pontul de a închide poarta cu coada de la mătură. Zis și făcut, fericire maximă, până seara când mi-am dat seama, tot cu copiii în mașină, la întoarcerea de la grădiniță că mi-am uitat cheile de la mașină în haina cu care am ieșit în parc cu o seară înainte.

Cam așa decurge o zi normală din viața mea. Totul e trăit la maxim. Nu mă plictisesc. Iar când refulez, strict telecomenzi. Ca să mă întrebe lumea din jur – dar, ce-ți veni? – Nimic, îmi stătea în cale. Eu, de altfel, sunt o persoană foarte calmă.

(Bonus de text pentru cei care au avut răbdare și au ajuns cu cititul până aici – m-am dus o dată la Părintele Marian, bunul părinte care ne-a cununat, am scris despre el aici, și i-am spus că parcă prea vorbesc mult și sunt agitată și că aș vrea să fiu mai liniștită și să vorbesc mai puțin. Iar el mi-a spus: – Împacă-te cu ideea, așa sunt moldovencele, nu ai ce face)

Așa că, aplicând logica de clasa a noua, la care am fost olimpică să se știe, am reușit să recreez de la 0, telecomanda stricată de dimineață. N-oi face eu față la un job full de vânzător, dar cu siguranță la chestiile tehnice sunt mama lor.

După trei luni de căutări relativ intensive, că vorbim de luni precum decembrie și ianuarie, concluziile mele sunt următoarele:

  • se minte grav în CV-uri. Unul dintre cei intervievați avea trecut în CV că știe franceză și arabă avansat. Care era probabilitatea să fie testat la aceste două limbi? În cazul nostru maximă, pentru că unul dintre asociați vorbește avansat fix aceste 2 limbi + rusa, aviz amatorilor. Știu că e foarte rar să se întâmple, dar s-a întâmplat. Noroc că nu a zis că știe și portugheză. Așa că, indiferent de poziție, în CV nu se minte. Este evident că nu e nevoie de arabă să vinzi GPS-uri, dar totuși, de ce ai minți. Nu se minte, indiferent de orice. E o chestie de respect și principiu.
  • interesul financiar e prioritatea 1. Indiferent de poziție, pregătire, companie. Dacă ai 5 ani experiență și obiective atinse în proporție de 85% cred și e just să ai așteptări financiare mari. Se presupune că vii deja cu o expertiză și nu mai stă nimeni să-ți explice lucruri de bază și esențiale. Nivelul de plecare e clar, altul. Dar când ai 20 și puțini de ani, abia ai terminat facultatea plus master sau ai lucrat în cu totul alte vânzări decât e nevoie la noi, mă aștept să ai obiective realiste, mai ales că cel puțin o lună te vei găsi în training. Obiectivul nu mai e cel de învățare și cunoaștere, ci pentru a-mi lua mașină am nevoie de un salariu de….
  • neseriozitatea este la nivel maxim. Am un prieten portughez care și-a deschis un restaurant în București. La ultima întâlnire cu el mi-a spus că a avut training cu vreo 7 ospătari, din care, în ziua angajării a venit fix o fată. Pe care a și păstrat-o. În cazul acesta, eu ar trebui să mă simt bine. Puteam să-i fac contract și să nu se prezinte în ziua 1 la serviciu. Măcar a fost de bun simț și m-a anunțat în avans. Cu 3 ore.

Iar exemplele pot continua.

Pe Școala Familiei căutăm pe cineva să ne ajute la organizarea evenimentelor și alte lucruri administrative. O sună tata pe soră-mea că un prieten de-al lui are o fată studentă în București și să o ajute cumva, să facă experiență, poate să câștige și un ban.

Sigur că da, zice soră-mea. Avem ceva foarte interesant. Acuma, nu că sunt eu la Școala Familiei –  dar simplul fapt că poate intra la toate cursurile gratuit mie mi se pare excepțional. Dar și un salariu, muncă de birou, nu te stresează nimeni, program flexibil. Pe cuvânt, îmi pare rău că nu am mai mult timp că le făceam eu. De fapt, chiar eu trebuia să le fac, dar când să le mai fac?

Așa că, i se propune, fata este extrem de încântată, până a doua zi, sâmbătă când trebuia să vină să ne ajute la un training. Păi e prea devreme, are de învățat, de fapt nu e chiar urgent și poate, rămâne pentru la anul când se mai eliberează cu școala.

Acuma, sincer – nu e mai bine pe banii lui mami și-ai lui tati?

Nu știu ce generații de copii creștem noi, părinții tineri de astăzi, dar sper din tot sufletul meu ca ai mei copii să fie responsabili, să-și asume deciziile și cuvântul dat. Să-și muncească banul și să simtă bucuria câștigului.

Să fie om de onoare!

 

Am reușit să intru în casă. Iar cred copiii că sunt handyman.

Iar de vineri reiau interviurile. Așa să mă ajute Dumnezeu!

 

Sursa foto: aici

 

 

 

By Published On: 01/03/2017Categories: Jurnal de părinte3 Comments

Share This Story!

3 Comments

  1. Anonim 02/03/2017 at 13:57 - Reply

    Eu am 2 comentarii in ceea ce priveste problema ta cu recrutarea, sper sa fie constructive si sa te ajute:
    – daca a fost nevoie de negocieri in procesul de recrutare si de intalniri suplimentare de lamurire inseamna ca ceva nu i-a convenit. Eu personal in astfel de situatii prefer sa nu mai insist pentru ca rezultatele sunt fie ca va renunta la un moment dat inainte de angajare, fie va pleca foarte rapid. Astea sunt concluzii bazate pe experientele proprii.
    – daca ai ajuns totusi in situatia pe care ai prezentat-o ar merita aflat de ce a renuntat. In general nu costa nimic in afara de un schimb de mailuri si s-ar putea sa te ajute cu urmatorii candidati.

    Si inca o precizare din punctul de vedere al angajatului de data asta: daca am cerut o suma de bani care imi este oferita la a doua incercare de regula inchei discutiile. Pot intelege faptul ca angajatorul nu plateste atat cat am cerut eu pentru pozitia pe care recruteaza (caz in care imi ofera mai putin) dar nu mai inteleg incercarile de a plati mai putin ca poate merge.

    Mult succes.

    • Dina 05/03/2017 at 19:17 - Reply

      Multumesc si sunt intru totul de acord.

      Sa fie!

  2. […] la serviciu, aplicând textul – sper că nu v-am încurcat prea mult. Am scris despre asta aici – râdeți și vă […]

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul