Bacău, oraș al devenirii mele

De Paște am fost la Bacău. Orașul meu natal, orașul copilăriei și al adolescenței mele. Orașul pe care mulți ani, după plecarea mea la București, nu am reușit să-l mai vizitez. Îmi era o frică teribilă de a mă întoarce în trecut.

Îmi era frică să revăd școala și liceul.

Îmi era frică să îmi revăd foști prieteni și colegi.

Îmi era frică să-mi revăd familia extinsă.

Îmi era frică să merg pe stradă, să nu mă întâlnesc cu cineva cunoscut.

Îmi era frică să stau drept în față și să spun: Asta-s eu, așa cum sunt!

Pentru că am plecat din Bacău fugind….spre libertate.

Astăzi, în casa părinților mei am dormit somnul cel mai dulce. Pe o saltea de câțiva ani buni, într-un pat cumpărat pe când eu aveam doar vreo 7 ani, învelită într-o pătură care mirosea a mine, am dormit ca un copil în brațele mamei lui. Până la 10, fără să mă deranjeze cineva, nici măcar copiii mei.

Astăzi, în Bacău, am luat toate străduțele cartierului meu la pas, să văd blocurile copilăriei mele, să văd leagănul în care mă dădeam peste cap (nu mai este, s-a transformat în parcare), m-am dus până la Kaufland și am cumpărat salata la 50 de bani bucata. Apoi, am stat drept în fața garsonierei din blocul de nefamiliști în care mi-am petrecut un an și ceva din viața de copil, mereu cu frica-n sân de Ceaușescu –  era o vecină care-l vorbea mereu de rău, iar eu muream de frică să nu cumva să-mi ia părinții la pușcărie că particip la astfel de conversații, iar mai apoi, după revoluție, de limacșii care viețuiau cu noi pretutindeni.

Nu s-a schimbat cu nimic, doar eu, am prins curaj când la prima casă cumpărata împreună cu Cris în București, limacșii erau la fel de prietenoși ca și pe vremea copilăriei mele. Azi o iau ca pe o lecție de viață, o pregătire pentru ce urma să vină. Acum, unde stăm, sunt șerpi, deci tot un fel de limacși, dar mai mari.

O fetiță stă atârnată pe gardul de fier ce înconjoară un bloc cu două etaje scorojit și îngălbenit de vreme. Tocmai s-a întors de la școală. E în clasa I și încă nu are teme pentru acasă. E singură. Mama și tata sunt la serviciu, sora încă la școală. E mai mare și are ore până mai târziu. Nu-i place singurătatea camerei unde locuiesc, iar melcii ăia fără cochilie o sperie. Mama a rugat-o să nu o mai aștepte afară, i se poate întâmpla orice. Însă, o s-o roage și de această dată să o ierte, iar mama o va ierta, că e bună și o înțelege.

Și dacă ar mai sta în casă, nu ar mai vedea dacă chioșcul de înghețată se va deschide. E închis de luni de zile. Dar trebuie să se deschidă într-o zi. Altfel, de unde or să-și mai cumpere copiii înghețată? Doar nu vom rămâne pentru totdeauna fără înghețată. Lumea spune că ne va fi mai bine și nu mai rău.

În zare se vede mama. Vine agale, spre casă, tânără și frumoasă. Duce mereu în mâna dreaptă o sacoșă plină cu materiale didactice: flori de pictat, mere de desenat, cartoane de tăiat, catalog, multe culori, hârtie de toate felurile și culorile și planificarea. De când o știu scrie. Scrie la grad, la alt grad și dintotdeauna la planificare.

Fetița se dă jos de pe gardul de fier. Dacă tot o va supăra pe mama, măcar să nu o mai vadă cățărată ca un băiețoi pe fiarele alea. Să stea și ea mai elegant, ca o fetiță. Își scutură rochița și zâmbește:

– Mamăăă, ai veniiit!

– Te-am rugat să nu mă mai aștepți singură în stradă. Poate veni oricine să te ia. Îi zâmbește, se bucură că e așteptată cu atâta drag.

– Voiam să văd dacă se deschide chioșcul cu înghețată astăzi, să-mi cumperi una, așa cum îmi aduceai înainte câte o nuga…..

– Magazinul acela nu se va mai deschide niciodată. Lumea nu mai are bani de înghețată….

(primăvara lui 1990, după revoluție)

 

Bacăul astăzi are de toate. Moara s-a dărâmat, dar are în schimb Kaufland, chioșcul a dispărut dar înghețată e peste tot, pe străzi aproape nimeni, semn că oamenii petrec Paștele în familie. Copiii mei sunt fericiți să rămână la bunici, iar eu mi-am vizitat un unchi și o mătușă la care m-am simțit extraordinar. Am mâncat cel mai bun cozonac vreodată plămădit, cea mai bună răcitură (regionalism) de cocoș vreodată gătită. Vin alb ananas și cafea fiartă cu zaț. Cum să nu mai trăiești înc-o viață!

Mi-am retrăit copilăria și adolescența într-un moment aparent întâmplător. Aparent…..

A fost momentul meu de vindecare.

Și ce bine a fost!

 

Sursă foto: aici

 

By Published On: 20/04/2017Categories: Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul