Cum m-am lăsat de țipat la copii și-am început să fiu fericită

www.mamipetocuri.ro

Întotdeauna m-au inspirat oamenii. Scriitori precum Ernesto Sabado sau Elizabeth Gilbert, oameni minunați ca sora mea, prietena cu 6 copii și cealaltă prietenă cu 7, Otilia Mantelers, Oana Moraru, Virgiliu Gheorghe, vecina de peste drum, copilul din parc, casierul de la Carrefour sau educatoarele de la grădinița copiilor mei. Și câți alții.

Săptămâna aceasta am fost singură cu copiii acasă. Mare schimbare nu a fost, dat fiind că soțul meu ajunge acasă pe la 7-8 seara și până la 9 când culcăm copiii mai e foarte puțin timp de petrecut împreună. Cu toate astea, lipsa a fost greu de suportat. Nu am mai fost motivată să fac nimic prin casă, nu am mai avut cui să-i povestesc lucrurile care mă frământă, nu am mai avut cu cine râde, nu a mai avut cine să mă scoată din bucla mea – vedem și noi un film? -, nu a mai avut cu cine să împart responsabilitatea de a da baie la copii și de a-i culca, nu am mai avut cu cine lua prânzul sau cina, nu am mai avut pe cine suna pentru a cere ajutor – chiar dacă rareori răspunde, am pe cine suna totuși. Săptămâna asta am fost chiar singură.

În lipsa acestora și în fuga continuă spre perfecționism, cu frica de a eșua mereu în coaste, cu teama de a nu reuși, împinsă de nevoia de demonstra constant că POT, că ȘI EU POT, m-am pierdut cu totul.

Am dormit câte 4 ore pe noapte, nu am mâncat aproape nimic, am supraviețuit cu magneziu la pumn, am făcut sute de km printre toate punctele cardinale ale orașului, am condus extrem de prost – cred că nu m-a claxonat atâta lume de când am carnet, joi am început să plâng la ghișeu la Engie România, după ce am zâmbit frumos la o emisiune pe TVR1 și unde am dat TOT din mine, azi mi-am scăpat mașina din frână în cel din fața mea, așteptând la semafor, iar acum 3 zile aproape că am adormit cu capul pe tastatură scriind la un articol. Care nici mare lucru n-a ieșit, nici nu ar fi avut cum, la modul cum mă afișam.

Reflectând acum, uitându-mă în urmă, singurul lucru de care mă simt mândră este faptul că nu am (mai) țipat la copii.

Aș fi putut eu să citesc încă vreo câteva zeci de cărți și sute de articole pe această temă, să mă mai duc la nu știu câte întâlniri cu psihologul și probabil tot nu m-aș fi putut schimba atât de rapid dacă nu l-aș fi auzit aproape în fiecare zi pe Andre spunându-mi cât îi este de dragă doamna lui de la grădiniță. Îmi vorbește mereu de ea, îmi povestește acasă toate discuțiile, toate lecțiile și tot ce-l învață nou.

Și m-am întrebat și eu, mai ales că pentru Andre este a patra educatoare de până acum, ce are această doamnă în mod special de vorbește întruna despre ea.

Știți ce mi-a spus?

Doamna nu țipă niciodată. E doamna mea preferată.

Atunci, mi-am amintit de acea dată când am ridicat vocea și el mi-a spus:

– Mami, te rog să iei o pastilă și să te transformi într-o mamă bună.

M-am simțit ultimul om.

Am simțit că tot ceea ce fac pentru ei, și cred că fac multe, și depun mult efort și mă străduiesc, și mă controlez, mă duc la terapie, citesc, studiez, mă analizez, mă frământ, încerc să scot ce-i mai bun din mine ca să pot să-i educ așa cum merită orice copil, devine totul egal cu ZERO atunci când țip. Mai mult, am simțit că tot ceea ce facem noi ca familie se năruie atunci când țip. Tot efortul nostru se anulează în momentul în care țip.

Când mi-a spus Andre că doamna lui educatoare este cea mai bună pentru că nu țipă, m-a luat sentimentul acela că altul poate și eu, cu proprii mei copii, nu pot. Pentru că dacă am o responsabilitate pe planeta asta de la care nu vreau și nu pot să abdic este aceea de a-mi crește și educa responsabil copiii. Emoțional am nevoie să-mi demonstrez că pot multe, dar rațional e doar una – aceea de a pune baze corecte la dezvoltarea copiilor mei, de a-i ajuta să devina adulți responsabili. Ca părinte asta-i principala responsabilitate.

Într-o dimineață, când duceam copiii la grădiniță, doamna lui educatoare își aștepta copiii în pragul clasei, zâmbind.

M-am oprit și i-am spus:

– Să știți că Andre vă iubește tare mult.

Am simțit nevoia să-i confirm sentimentele copilului meu față de ea. Știu că o face să se simtă bine, împlinită, valorizată.

– Cred că mă iubesc că nu țip la ei. Eu nu știu, doamnă, să țip. Eu nu pot să țip la ei. Și să știți că altfel mă ascultă când le vorbesc mai încet. Mă mai supăr pe ei, dar tot noi ne împăcăm. Avem așa, înțelegerile noastre.

Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred. Părea că citesc o carte de dezvoltare emoțională a copilului.

Și eu aș fi vrut să am o doamnă ca ea. Profesori care să explice lecția fără utilizarea pedepsei și a impunerii fricii. Așa, și eu aș vrea să am o mamă care nu țipă, cine n-ar vrea?

Amintindu-mi mereu de aceste cuvinte, de o săptămână m-am străduit să nu mai țip. Și mi-a ieșit incredibil de simplu. Mi-o imaginam pe doamna, calmă, liniștită, și așa cum ea găsește metode să facă 20 de copii să asculte de ea, POT și eu să fac doi copii să asculte de mine. Mai negociem, uneori sunt mai fermă, alteori mă supăr, orice ca să nu mai țip.

Am înlocuit ridicatul vocii cu limite ferme, îmbrățișări de împăcare și multă constanță și asumare în deciziile luate.

Aș vrea să vă spun că e simplu, dar nu e.

Procesele de schimbare fundamentală a modului în care am fost crescuți și educați sunt extrem de dificile. Nu ne putem transforma peste noapte, dar putem să ne impunem ca de mâine să fim 5 minute mai buni cu copiii noștri decât azi.

Nu vom vedea de mâine rezultate și poate nici de poimâine, pe termen lung însă fiți convinși că tocmai ați început să construiți drumul drept către fericirea și împlinirea copilului vostru.

 

Sursa foto

 

23 Comments

  1. plang in hohote! articolul asta e scris pentru mine, nu? saptamana asta a fost horor!si dupa multe tipete m-am dus aseara la baiatul meu cel mare -7 ani- si cu lacrimi in ochi, i am zis…nu mai vreau sa tip la tine, vreau doar sa te iubesc si atat, ajuta-ma, te rog. pe tine te-a trmis Dumnezeu in viata mea sa faci lumina, cand ti-am vazut prima data fata, te-am vazut ca pe o lumina, erai minunat…si acum esti la fel…il iau in brate… cand ma uit in ochii lui de inger, in momentele mele de luciditate, ca, cu adevarat, dragostea mea pentru ei, razbate din noianul de treburi ca-mi acopera mintea si sufletul, ma apuca bocetul….
    azi dimineata, am tipat plangand, iar nu m am putut abtine. iar l-a inghiontit intruna pe cel mic, iar a inceput sa tipe asta cat il tinea gura, din nou si din nou, iar mi am zis sa tac, sa i las sa-si rezolve problemele si iar…nu am mai rezistat. m-au secat la inima amundoi si m am vazut tipand in hohote de plans. dar nu mai vreau sa plang, nu mai vreau. si eu vreau o doamna care sa ma invete sa nu mai tip. tip degeaba, tip ca o nebuna, fara rezultat…

    1. Permite-mi să-ți spun, atunci când se ceartă, i-ai în brațe, pe fiecare, amintește-le cât de mult îi iubești.
      Probabil vei mai plânge doar de bucurie și de dragul lor.
      Te îmbrățișez cu mare, mare drag și strâns de tot! O să mă gândesc la tine ți o să-și transmit gândurile mele pozitive!

    2. Am plâns în hohote când am citit comentariul tău… Parca as fi fost eu!!Am doi copii minunați dar nu sa crești un copil este greu ci sa îl educi!

  2. Ce frumos, am citit cu lacrimi in ochi, si eu vreau sa fiu o mama buna, chiar daca nu mi iese mereu, o sa am in gand articolul tau si sigur imi va reusi!te imbratisez cu drag, o mama!

    1. Ce mă bucur! Și eu te îmbrățișez cu mare drag! Și îți mulțumesc că îmi ești aproape, pe bucățica mea de hârtie 🙂

  3. Multumim ca ne-ati impartasit experienta dvs…fiecare avem cate ceva de invata, asa vom deveni mai bune…Sa aveti numai zambete!

  4. Wow..am citit si nu m-am putut abtine sa nu plang..plang si acum cand scriu.Si eu tip la copii mei..dupa imi pare rau si ii imbratisez dar stiu ca nu au nici o vina.Sunt mici si nu inteleg ei de ce mami e nervoasa..De azi inainte cand o sa vreau sa tip la ei o sa plec in alta camera si apoi o sa revin calma..stiu ca nu e vina lor dar toate probleme se aduna..sotul care munceste prea mult si nu ne mai acorda atentia necesara..faptul ca sunt mereu singura cu copii acasa..Dar imi iubesc familia ff mult ..pt ei promit sa ma schimb..te poop si iti multumesc pt lectia de viata pe care ne-ai dat-o!!

    1. Eu îți mulțumesc pentru mesajul tău atât de sincer!
      Suntem toate niște minunate, mame extrem de bune și doar un pic stresate!
      Eu îi mai zic soțului – de aia ne-a făcut Dumnezeu doi să avem grijă de familie, când mama nu mai poate, să poată tata 🙂
      Că altfel, făceam copii singuri și eram solitari…

      Te îmbrățișez cu mare drag!

  5. Si eu sunt o mamica frustrata si cu mustrari de constiinta pt ca tip la copii mei desi ii iubesc cel msi mult pe lumea asta nu ma simt o mamica buna sunt epuizata fizic si ma gandesc am numsi 2 ce fac celelate vu 3 4 5 si chiar mai multi copii si eu sper sa ma pot schimba si sa imi cresc copii frumos si cu dragoste va imbratisez pe toate mamicile

  6. Cel mai frumos articol citit in ultima vreme!Incetasem sa mai citesc gândurile sau ideile cuiva, pe motiv ca erau nefolositoare…Ai scris din suflet și a prins, pentru ca ne regăsim in trăirile tale, m-am regăsit in paragraful in care ai spus ca totul este egal cu zero când tipi, a țipat sângele in mine in momentul acela mi se strânge stomacul, de rusine, de oftica, pentru ca regăsesc genul acela de autocritica pe care și eu mi o fac, acele frământări și procese de cunoștința….of doamne…este sfasietor, seara, uneori, când ma uit la copilașul meu, care doarme așa frumos și îmi cer iertare și îmi vine sa ma pun in genunchi sa i pup picioruțele și mânuțele sa i spun cât de rău îmi pare când îmi ies din fire și cât ma oftic pt reacția de moment!…Acum sunt mai linistita, dar am avut o perioada urâta…Va imbratisez și eu strâns, va transmit gânduri bune de iubire și empatie!Transmit tuturor mămicilor gânduri de pace, liniște, iubire, putere, răbdare și lumina in suflete!Doamne ajuta!

    1. Îți mulțumesc tare mult pentru mesaj și mă bucur că am ajuns la sufletul tău. Al nostru, al mamelor care ar da orice pentru copiii lor. Suntem bune, cele mai bune! Te îmbrățișez cu drag!

  7. Stiu ca e un articol mai vechi, dar eu acum l-am gasit si mi-a placut foarte mult. Oare exista cursuria la care sa ne invete sa nu mai tipam? Si nu doar la copii. La colegi, la parteneri, uneori la parinti sau la oameni pe care ii intalnim ocazional si ne incurca treburile sau ne calca pe nervi.

    1. Poate întâlniri cu psihologul ca să rezolvăm lucruri din trecut, care ne fac să urlăm acum 🙂
      Am scris în ultimul articol – cel cu 3 pași de a nu mai țipa.
      La mine sunt preluate pe linia maternă de cea mică.
      Așa mă văd pe mine în ea.

  8. Incerc si eu, ca noi toate, sa fiu o mama (tot mai) buna. Cateodata sunt, altadata…voi fi. Ma rugam alaturi de fetita mea de 2 ani si trei luni, in fata candelei aprinse, pentru bebelusul prematur al prietenei mele, sa se faca bine. Deodata, imi zice fetita mea: “mami, roaga-te si pentru tine”. Eu: “si ce sa ma rog, E.?”. Ea: “sa nu ma mai bati pe mine”.

    Am intrat in fundul pamantului de rusine, n-am simtit niciodata o rusine mai mare.

    Si nu-mi bat copilul. Dar s-a intamplat sa o trag usor de o suvita sau sa o imping cu un deget…sau sa o apas pe un umar. Atat am facut, si ea simte asa.

    Cat de clar pot ei sa ne transmita ce simt si cum ajung la ei actiunile noastre e fantastic. Nu va spun cat m-au schimbat vorbele ei. 🙏

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *