Să ne învățăm copiii să creadă în cuvinte frumoase

În timp ce Andre mesteca la o roșie, îi observ ochii mari, fălcuțele rotunjite, părul des și ondulat.
– Știi că ești un copil tare frumos? îl întreb eu cu sufletul plin.
– Da, răspunde sigur pe el.
– De unde știi?
– De la tine.
– Și tu crezi tot ce zic eu?
– Da, că ești mama mea.
– Și dacă îți zic că ești urât? Mă crezi?
– Nu. Eu cred doar în cuvinte frumoase.

La categoria:

Ce m-a mai enervat în timpurile tinereții mele, a fost fără doar și poate următoarele afirmații:

  • lasă că vezi tu, când o să fii mare ce greu îți va fi
  • o să vezi tu când vei fi și tu mamă, nu o să ți se mai pară așa ușor
  • dacă tot insiști să nu-l pedepsești, o să vezi că nu o să te mai asculte
  • o să vezi la școală, s-a terminat cu joaca
  • treci acasă, o să vezi tu ce discuție o să avem.

Sună ca o bombă cu ceas care stă să explodeze și tu nu ai nici un control asupra ei. Așa că nu-ți mai rămâne decât să fugi cât mai repede și să te salvezi.

Și-ai fugi cât ai vedea cu ochii, dar problema e că ești legat de mâini și de picioare. Nu poți fugi de-acasă, nu prea ai unde să te duci departe, nu-ți controlezi viitorul – poate vei fi un școlar bun, poate vei fi o mamă care nu își va pedepsi copilul oricât de greu îți va fi, poate vei fi un adult responsabil sau poate, din contră, va fi exact cum ți s-a spus.

Cine știe ce va fi sau cum voi fi eu peste 20, 30 sau 40 de ani?

Și cine are dreptul suprem de a decide cum voi fi eu peste 20, 30 și 40 de ani? Dacă nu eu?

Sintagma ”o sa vezi tu…..” este o amenințare. Iar pentru cei care o utilizează reprezintă un mod de a reitera că au dreptate, de a-și justifica opțiunile și, uneori, chiar de a-și scuza faptele.

Păi e corect să te folosești de mine ca să-ți fie ție confortabil? Să-ți pui propriile temeri în spinarea mea?

Acum câțiva ani, însărcinată cu Andre, eram la o masă în oraș cu niște cunoștințe. Una dintre doamnele de la masă mă întreabă:

– Când vei naște?

– În jurul Crăciunul, răspund eu.

– Vaaai, o să fie tare trist copilul tău.

Nu știu dacă eram eu prea hormonată, dar mi-a venit brusc să plâng.

Eu nu vreau un copil trist. Vreau să nasc un copil fericit! urla datoria de mamă în mine.

– Și fata mea e născută în august. Toată lumea e plecată în concediu, niciodată nu are prietenii pe care-i vrea la ziua ei. O să vezi, va fi la fel. De Crăciun toată lumea petrece în familie. Nici cadouri de Moș Crăciun nu o să primească.

Andre s-a născut exact cu o săptămână înainte de Crăciun. Nu știu cum va fi peste ani când va crește mai mare și va dori să-și petreacă ziua cu anumiți prieteni, însă, până acum nu am simțit vreo problemă în organizarea petrecerii lui. Iar cadouri primește mult peste cât ar avea nevoie.

Cu toate astea, încă mai simt gustul amar de la acea discuție și sufletul amărât că sunt oameni care încă mai emit judecăți de valoare fără să filtreze informația înainte, considerând că ceea ce cred sau ceea ce ei au experimentat e adevărul suprem și calea salvării.

Viitorul sună exact cum vreau eu să sune

Spun cercetătorii că alegerile pe care le facem ca adult vin în completarea modelului cu care am fost educați și crescuți în copilărie. Căutăm inconștient acele situații cu care ne-am obișnuit și care ne sunt confortabile chiar dacă vorbim de amenințări, abuzuri sau puțină toleranță. Adică, am fost făcuți proști, ca adult vom crede că suntem proști. Am fost bătuți, ca adulți vom considera că ”nimeni n-a murit dintr-o palmă la fund” sau ”dacă nu îi dai o palmă ți se urcă în cap”.

Pe de altă parte, pe principiul: binele învinge, viitorul sună spectaculos când reușim să separăm binele de rău, ceea ce mă face să mă simt confortabil, de ceea ce mă face să mă simt rău. Să punem limite, să ne ștergem ochelarii de praf și să privim în față plini de speranță: ne vom juca în apă, ne vom murdări, vom învăța să citim și vom devora toate cărțile din bibliotecă, ne vom face prieteni noi, vom avea o uniformă galbenă, te va duce tati la școală, și nu știu cum va fi nașterea ta, dar nimic nu va fi mai frumos decât să-ți ții copilul în brațe.

Viitorul sună bine când ne vedem de bucățica noastră de viață, când aruncăm speranță în aer, zâmbim și ne ajutăm copiii să creadă în cuvinte frumoase!

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

2 Comments

  1. Of! Mie mi-a venit să plâng citindu-te. Încă caut să mă sabotez doar ca sa îmi refac situația de acasă…și când întâlnesc copii crescuți altfel decât mine, îmi reactivez durerea pe care am negat-o ani întregi. Și apoi privesc la ei fascinată cât de vii și prezenți pot să fie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *