Copilul care l-a luat pe ”Nu vreau” în brațe

– Beti, mergem acasă?

– Nu!

– E ora mesei, haideți la masă!

– Nu-mi place!

– Haideți să facem baie!

– Nu vreau!

– Beti, vrei să ne jucăm?

– Nu!

– Hai în trambulină!

– E udă!

– Nu e udă, că nu a plouat!

– Ba e udă și nu vreau în trambulină!

Ultima dată a plecat din casă, a trântit ușa după ea și s-a așezat pe scări în fața casei. Când a văzut că nu vin după ea, dar o urmăream din umbră, a ieșit din curte și s-a așezat pe trotuar supărată.

Mai avea puțin și făcea semn la ”ia-mă, nene”.

Era supărată că nu am vrut să merg cu ea în parc, cu bicicleta. Și mama are voință, chiar dacă în fața ei nu prea pare.

Cu o îmbrățișare lungă și strânsă, ne-am împăcat. Mă rog, ea cu mine, că eu rareori mă supăr pe ea.

Beti e un copil pe cât de ambițios și încăpățânat pe atât de dornic de iubire și tandrețe.

La toată multitudinea de cursuri pe la care am fost și ce am mai citit, toată lumea zice un singur lucru: jocul este drumul cel mai scurt pentru a comunica eficient cu un copil.

Pe cât de simplu sună, pe atât de greu – în cazul meu, de a aplica.

Adică, eu mă joc, chiar mă joc și totuși, rămân momente din zi când nu mai am așa mult chef să mă joc. De exemplu, dimineața când mergem la grădiniță. Nu prea îmi vine să mă joc, dar Beti nu vrea să stea la grădiniță nici după 3 luni, nici cu o săptămână înainte de încheierea anului școlar. Plânge de parcă e prima dată când o aduc.

Dacă ne-ar vedea cineva ar crede că o traumatizez.

Ea, de fapt, nu o vrea decât pe educatoarea cu care se joacă în fiecare dimineață. Doamna care-i gâdilă degețelele, care îi roade urechea de la porcușorul pe care-l ține strâns în brațe, doamna care-i numără capșunicile de pe tricou, doamna care, în ciuda celor spuse și răspuse, o ia mereu în brațe, și-o strânge tare-tare la piept.

Mi s-a spus de multe ori să fiu mai rigidă cu ea, să o las la grădiniță și gata, plânge, nu plânge, se descurcă doamnele cu ea. Am stat mult și-am judecat. Am ascultat-o pe Oana Moraru care zice că este indicat copilul să fie adus de mână la grădiniță pentru a nu perpetua legătura mamă – copil și dincolo de ușa grădiniței. Nimic mai adevărat, și totuși, ce fac eu când Beti dacă ea doar așa vrea să intre pe ușa grădiniței?

De fapt, ea vine singură la grădiniță, dar vrea în brațe numai în fața clasei ei. Special, să vină doamna să o ia în brațe, să se conecteze cu ea.

Într-o dimineață, am pregătit-o.

– Beti, mergem la grădiniță. Așa cum facem în fiecare dimineață. Tu nu vei plânge, da? Ai motiv să plângi? Te deranjează ceva?

Zâmbind, îmi spunea că nu.

– Bine, Beti, am încredere în tine.

La câteva scări distanță de clasa ei, vrea în brațe.

– Beti, iubirea mea, la grădiniță nu mergem în brațe.

– Vino să îți zic ceva la ureche, zice ea.

Mă aplec.

– Eu am să plâng acum.

– Te doare ceva?

– Nu, dar o vreau pe doamna mea.

Brațele doamnei care o ajută să înceapă ziua. Ca și cafeaua noastră de dimineață.

Dacă aș fi avut un singur copil, pot jura că aș fi comentat mult și bine despre cum jocul, brațele mereu disponibile și flexibilitatea sunt lucruri care pot fi oferite în cantități suficient de mici pentru o educație bună a copilului. Dacă l-aș fi avut doar pe Andre, copilul analitic, care înțelege mediul înconjurător mai ceva ca un om mare cu siguranță nu aș fi fost un om complet.

Dar cum Beti este copilul energic, senzorial și care trage după el traumele mamei, mi-am dat seama că în cazul ei NUMAI prin joc și iubire confirmată continuu vom atinge împreună succesul.

Dacă e greu? Câteodată pare imposibil.

Singurul lucru pe care am reușit să-l fac în ultima perioadă, pentru a rezista mai ales în diminețile grele de la grădiniță a fost să o iau în brațe, indiferent de părerile altora, să îi confirm neîncetat că sunt acolo pentru ea, și-am așteptat să-și umple paharul de încredere că va fi totul bine.

Copilul care l-a luat pe ”Nu vreau” în brațe e pe cale să se vindece.

O dată cu mama lui.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *