Alăptați! Și de nu (mai) puteți, copilul va fi acolo să vă iubească!

În Săptămâna Mondială a Alăptării nu puteam rata șansa să scriu despre perioada cea mai lungă în care am purtat numai haine deschise în față. Nu e, clar, o temă de discuție pe care să o ai la o bere în oraș cu prietenii, dar cu siguranță e ceva de povestit la o cafea, dimineața cu prietena ta cea mai bună sau seara, la o petrecere în pijama de finet.

O să vă zic din capul locului că nu e chiar cea mai minunată perioadă din viața mea de care să-mi amintesc cu lacrimi de fericire în ochi. Mai degrabă, mă bucur că a trecut și alte momente minunate au ajutat ca lucrurile să se așeze.

Pentru mamele care nu au putut alăpta din varii motive, nu am decât un singur gând – nici o mamă nu e perfectă, dar copiii noștri ne iubesc oricum am fi.

Experiența ”ca la carte”, așa cum spun teoriile – un caz la un milion

Andre s-a născut natural când eu mai aveam un pic și-mi dădeam duhul. Pe cuvânt, am crezut că mor și de născut nu voi mai reuși să nasc. Simțeam cum mi se rup toate vertebrele, una câte una, că-mi va ceda coloana, că degetele cu care strângeam marginile patului mi se vor frânge. Am stat în terapie intensivă 12 ore și am fost cusută până-n gât. Am plecat după 2 zile acasă, pe picioarele mele, cu copilul uriaș în brațe, plângându-le de milă însărcinatelor cu care mă întâlneam pe drum.

Sincer, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior când m-am văzut cu bebelușul de 2 zile acasă, care dormea buștean timp de vreo 10 ore fără să zică nici ”mârr”. Eu l-am lăsat, de unde era să știu că trebuia să-l trezesc după maxim 4 ore ca să-l alăptez. Poate că era obosit de la nașterea prin care amândoi trecusem. Poate avea nevoie să se recupereze ca orice bărbat trecut prin chinurile facerii, în timp ce femeile șterg, din nou, mobila de praf.

Ei bine, acele ore mi-au fost fatale. Am făcut ”furia laptelui”, evident habar nu aveam, în schimb eram fericită că aveam și eu pentru prima dată, țâțe.

Prea mari, prea dureroase. Dar baba suferă la frumusețe, nu?

Când într-un sfârșit s-a trezit copilul, înfometat ca după o luptă seculară, ia lapte, da’ de unde?

Că el săracu trăgea, iar eu muream de 10 ori mai crunt decât în sala de nașteri. Sânge curgea și lapte, nu. El nu mânca nimic, eu muream cu zile.

La 4 zile ale lui, am plecat într-o noapte de iarnă către Spitalul Grigore Alexandrescu. Eram cu nervii la pământ. Plângeam la prima ușă închisă, la felia de pâine prea gros tăiată, la orice zgomot, la orice figură. Andre continua să doarmă buștean. Plângeam încontinuu. Mi se părea că am făcut un copil stricat și nu știam să-l repar.

Am plecat la spital. El era cât o lingură plină ochi cu iubire, eu plângeam în hohote, aveam ochii atât de roșii că abia reușeam să-i deschid. Acolo, o tânără doctoriță, să-i dea Dumnezeu sănătate, m-a băgat la ea într-un separeu și mi-a zis așa:

– Copilul dumneavoastră are icter. De aia doarme atât de mult. Nu are nici o problemă, în câteva zile îi va trece și va intra totul în normal.

Am respirat atât de ușurată că parcă 100 de kg de vină mi s-au luat brusc de pe umeri.

– Dar, suferiți de furia laptelui.

A fost prima dată când am auzit de așa ceva.

M-a învățat să mă masez, mi-a dat o cremă să-mi ung sânii în sânge, m-a sfătuit să-mi iau o pompă pentru început, dar să îl pun constant pe Andre la sân.

Am plecat de-acolo plutind. La o săptămână după, intrase, într-adevăr, totul în normal.

El se trezea ca ceasul elvețian la ore fixe să mănânce, iar eu îl alăptam fericită. De la 2 luni a dormit toată noaptea, fără trezire.

Știu, e timpul să mă invidiați. Făceți-o acum, că acuș vin cu experiența 2 și-o să vă treacă cheful.

La 6 luni l-am diversificat, iar pentru că luase foarte mult în greutate, am avut interzis la lapte praf și cereale.

La aproape 13 luni s-a autoînțărcat. Mânca atât de bine, încât a renunțat treptat la sân.

La 24 luni i-am introdus laptele de vacă. Dacă aș putea să-mi dau două palme și să-ntorc timpul înapoi, aș face-o cu cea mai mare putere.

Laptele vegetal sau de capră e baza, dar atunci trăiam după alte principii, din păcate.

Experiența din care înveți doar pe pielea ta – 99% din cazuri 

La 2 ani și 4 luni după Andre, a apărut minunea roz, cum o numeam pe-atunci, Beatriz. O naștere atât de ușoară, naturală, încât aveam impresia că trăiesc un vis și mie nu are cum să mi se întâmple așa ceva. Ei, aș! Orice legat de Beti e o așteptare și o continuă speranță. Totul e aleatoriu, nu știi ce te așteaptă, nu știi cum va reacționa, te surprinde prin orice.

Toate regulile pe care le citești și pe care deja le-ai experimentat cu primul copil și ȘTII că funcționează urmau să fie încălcate la cel mai înalt nivel.

Dormitul în pat, nici pomeneală. Cu Beti, totul se făcea din brațe: gătitul, dormitul, dușul, umblatul prin casă, la magazin, orice. Nu căruț, nu sisteme de purtare.

Alăptatul la ore fixe, ce-i aia? Când se trezea, alăptam 3 minute, apoi dormea, iar se trezea, iar 3 minute. Putea să mă calce trenul, iar eu nu simțeam, atât de zombie umblam prin casă.

La 9 luni am înțărcat-o brusc, din motive personale, eveniment care simt că a afectat-o într-o oarecare măsură, dar pe care a trebuit să mi-l asum și să învăț să trăiesc cu el. Toate bunele și relele vin să ne întărească, e doar o chestiune de a le primi în viața ta așa cum vin și a învăța să le gestionezi într-um mod sănătos.
Dacă s-ar întoarce timpul înapoi, nu cred că aș face lucrurile diferit, pentru că știu că între o depresie și un copil înțărcat înainte de termen, atunci puteam trăi numai cu a doua.

În timp, lucrurile s-au așezat. Astăzi, mă uit în urmă și mi se pare că perioada aceea a conturat ceea ce suntem astăzi. De fapt, cred că asta e învățătura pe care o iau cu mine din experiența de mamă cu copii mici: oricât de greu și imposibil pare, nimic nu e pentru totdeauna. Viața cu copii este atât de impredictibilă, încât e nevoie să ai încredere î instinctele tale de mamă, să-ți cunoști limitele și să ți le asumi.

Iar restul e iubire.

Suntem în Săptămâna Mondială a alăptării.

Cred cu tărie că alăptarea din primele momente de viață pune bazele unei dezvoltări emoționale și fizice normale ale micuțului OM.

Încurajez alăptarea, oriunde și oricât mama și copilul se simt confortabil.

Se creează o relație atât de intimă, încât nu e loc de judecăți și preconcepții.

Alăptați! Și de nu (mai) puteți, copilul va fi acolo să vă iubească!

 

***Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Cu bune și cu rele, viața de familie este de neegalat, iar Dina a descris-o în Destin de mamă într-un mod amuzant și cu o ironie fină care o caracterizează din plin și care face deliciul întregului roman. Nu există părinți perfecți, cum nu există nici copii perfecți. Evident, nici familii perfecte. Însă ceea ce trebuie să înțelegem cu toții este că imperfecțiunile noastre fac din aventura aceasta numită parenting una care merită trăită din plin. (Robert Diaconeasa, tată, soț, antreprenor, blogger)

 

Sursa foto: aici

By Published On: 03/08/2017Categories: Jurnal de părinte2 Comments

Share This Story!

2 Comments

  1. Timea 11/08/2017 at 01:23 - Reply

    Experienta mea pe scurt: – 2 copii (fata-9 ani, băiat-3 ani)
    Fata, linistită, ascultatoare (pana a venit David)-acum nu se mai pune problema de asta ????, alaptata fix 3 saptamani. Am facut furia laptelui,am primit antibiotice si nestiind pe atunci ce si cum,am trecut pe lapte praf pana la 3 ani. Dupa,lapte de vaca. Mănâncă orice, a fost mereu sănătoasă (sper sa fie asa si de acum încolo).
    Băiatul: – nastere usoară,viată grea ????????????. Are 3 ani,inca il alaptez. Nu adoarme fara mine,nu mănâncă fructe in afara de mar si banană,e pretentios la mâncare si a fost mai mereu bolnav. De la bronsiolite,pneumonie,enterocolita, keratoza pilara,miliarie… In afara de asta, este un uragan lingusitor si șmecher ???? Pe care il ador. Pe ambii ii ador ????????????

  2. Dina Bento 14/08/2017 at 00:33 - Reply

    Fiecare a venit cu un scop precis. Suntem mai încercate, dar mai vindecate ;)

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul