Despre Portugalia și cum mi s-a schimbat viața (partea 3) – E scris în picăturile de mare și în firele de nisip

www.mamipetocuri.ro

 

(Continuare de la partea 1 și partea 2)

În ziua în care am sosit în casă, fetele urmau să plece la cinema. Nu mi-e clar dacă ieșirea a fost plănuită datorită sosirii mele, însă m-au invitat și pe mine. Eram extrem de obosită, aș fi vrut să nu mă duc, dar am vrut să evit în același timp să fac o impresie proastă. Mama mă învățase că nu e frumos să refuz.

Am văzut “The village” – cel mai prost film văzut vreodată în toată viața mea. Am plătit 4.5 euro biletul. Enorm pentru posibilitățile mele financiare. Fetele au vorbit într-una între ele, grupurile de prieteni râdeau în spate, iar eu mă plictiseam de moarte. Aș fi vrut să mă teleportez cât mai rapid de acolo. Avusesem o zi plină ochi și mi se părea că acum, orice întâmplare devine în plus.

Era clar că fusese o idee proastă să vin. Cinema-ul e pentru oameni care se cunosc, care schimbă impresii între ei, care mănâncă popcorn din aceeași pungă. Eu sunt complet pe din-afară! De ce-am venit?

– Uite-i pe băieți! poloneza arăta către un grup de băieți care vorbeau în engleză.

S-au îndreptat toate către ei, eu am rămas în spate. În acel moment nu-mi mai doream decât să fiu eu și cu mine. Să mă ascult, să mă aud, să-mi vorbesc. Să dorm.

– Ea e Dina, noua voluntară. E din România.

M-am apropiat și am zâmbit.

– Am și eu o prietenă româncă, iar eu sunt din Polonia, mi-a răspuns unul dintre ei. Suntem din ce în ce mai mulți din zona noastră. Mi-a zâmbit ca și cum am fi făcut parte dintr-o înțelegere secretă. Poate ieșim toți la cină, într-o seară.

Am confirmat. Îmi transmitea un aer familiar, un aer cald care aducea cu el un sentiment de încredere pentru prima dată în ziua aceea.

A doua seară, a sunat la fete să ne invite pe toate în oraș. În germana în care se vorbea în casă nu am înțeles că ele nu vin. Mi se păruse că e vorba de o ieșire între prieteni. Însă, aveam să înțeleg mai târziu că prietenia vorbește în aceeași limbă.

Am plecat singură cu polonezul. Inima îmi bătea aproape să-mi iasă din piept. Nu ieșea nimic din cum ar fi trebuit. Rămăsesem suspendată câteva minute în urmă, între bucuria de a fi acceptată și zâmbetul amar:

– Noi rămânem acasă. Du-te tu, vezi tu cum este și ne spui și nouă. Apoi venim și noi.

– Dar îl cunoști pe băiatul ăsta? am întrebat-o eu îngrijorată.

– Puțin, e ok, nu-și fă griji!

– Follow the red car, mi-a spus el, mergând agale lângă mine. Sunt cu un prieten portughez, Cris. Lucrăm împreună. Apoi, o să trecem să o luăm și pe prietena noastră, Oana. E tot din România. Apoi, mergem să mâncăm ceva.

Mă uitam după mașina roșie. Inima mi se așeza ușor, la loc. Părea un plan bun.

Începuse să se întunece. Clădirile să-și lase umbrele peste noi, luna galbenă și rotundă să apară pe cerul senin, râul Mondego să fie luminat de stele. Coboram din ce în ce mai mult pe stradă.

– Mașina e mare, nu avea loc de parcare aici, sus, mi-a spus el, parcă citindu-mi gândurile.

În acel moment, am zărit singura mașină roșie. Avea luminile aprinse. Un Ford Tranzit mă aștepta.

Bătăile mi-au revenit puternic în piept.

Încă o dată: unde mă duc și cu cine?

Apoi, l-am văzut pe Cris la volan. Era extrem de bronzat și făcea glume. Vorbea engleză ceea ce m-a bucurat mult. Din nou, sentimentul de încredere a revenit. Apoi, mi-a trecut o dată ce am văzut un pod mare și frumos peste care am trecut. Mi-l imaginam că e pe undeva prin afara orașului și că o să sfârșesc tragic pe la periferie.

Portughezii sunt totuși persoane prietenoase. Dar fiecare țară are ucigașii lui. Îmi părea rău că nu vizitasem nimic încă. Nu cunoscusem nimic suficient de mult, abia ce ajunsesem și urma să mor. Mă vedeam în ziar, într-o poză, desfigurată.

Cris făcea glume, iar eu zâmbeam amar. Căutam în minte lucruri care m-ar fi făcut până atunci fericită, pentru care să fiu recunoscătoare. Îmi dădeam seama că viața mea abia atunci urma să înceapă cu adevărat. Aveam 22 ani. Îmi dădeam seama că diferența dintre viață și moarte este extrem de fină. Acum o zi abia ce coborâsem din avion. Acum, sunt cu oamenii aceștia complet necunoscuți care nici nu știu bine cum mă cheamă și de unde vin.

Cum am ajuns aici?

Pe o beznă de nu-ți vedeai degetele de la mână, mașina s-a oprit.

– Aici locuiește Oana. M-am gândit că era destul de ciudat să fii singură cu noi, la masă. Așa că am invitat-o și pe ea, mi-a spus Cris. Fetele de la tine din casă nu au vrut să vină.

Am luat-o pe Oana și am plecat. Pe niște străduțe mici și înguste, Cris a parcat ditamai van-ul.

– E un restaurant al unui prieten de-al meu. Sper să vă placă.

 

Am intrat într-un restaurant micuț, plăcut, aranjat specific portughez: cu bucăți de ceramică albastră pe pereți, cu imagini tradiționale de femei în bucătărie gătind sau spălând rufe la râu.

Ne-am așezat la o masă rezervată. Imediat, ni s-a adus pâine, unt și măsline. Apoi, cantități de mâncare enorme cu care nu eram obișnuită, cu garnitură de cartofi prăjiți, orez și salată.

Toată lumea mânca extrem de educat, cu furculiță și cuțit, chiar dacă restaurantul era micuț și fără mari pretenții.

– Cu cine ții? m-a întrebat el, aruncându-și ochii la un meci de fotbal la televizor.

– Nu cunosc nici o echipă de fotbal, i-am spus eu plictisită.

– Cu Benfica! Trebuie să ții cu Benfica.

Nu știam ce e Benfica, dar urma să aflu ani mai târziu că Benfica nu e o simplă echipă, te naști benfichist din tată-n fiu, din mamă-n fiică. Îți curge prin vene! E în bătaia inimii.

Apoi, am repetat până am reușit să pronunț: cão – paõ – Cristóvão.

 

La prima întâlnire mi s-a părut cel mult amuzant.

El zice că-și amintește și cum eram îmbrăcată.

Și eu îmi amintesc cum era îmbrăcat. Îl analizam din cap până-n picioare și-mi dădeam seama că nu aș putea să fiu niciodată împreună cu el.

El zice că tatona terenul.

Eu eram fericită că rămăsesem în viață!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *