De ce nu plec din România

 

www.mamipetocuri.ro

Nu am suficiente degete să număr de câte ori am fost întrebată de ce mai stăm în România, de ce nu plecăm?  Ce ne ține aici?

Când ne-am întors în 2005 în România a fost decizia lui Cris. Trebuia să-mi finalizez cursurile. Cât de important era asta pentru el pe atât de puțin conta pentru mine. Nu era ca și când aș fi făcut facultatea la care visam. Iar când nu îți dorești din tot sufletul, nu poți face sacrificii să obții ceva.

Aș fi făcut orice doar să rămân în Portugalia. Diferențele erau uimitoare între respectul pe care ți-l ofereau oamenii și calitatea vieții. Urma să ne întoarcem după un an. Însă, în 2006 reușisem atâtea împreună: să ne luăm casă și să ne deschidem propria noastră firmă (în bucătăria casei) încât începuse să ne fie greu să le lăsăm în urmă. Ne-am zis atunci ”mai stăm un an”. Și-au mai trecut încă 4.

În 2010, mi-am dorit să facem nunta în Portugalia. Însă, când ne-am apucat să punem pe hârtie ce implica organizarea unui astfel de eveniment la distanță ne-am lăsat păgubași și ne-am căsătorit în rit ortodox la un preot care doar insuflă înțelepciune.

Acum, în 2017, dacă ar fi să ne mutăm, aș face-o cu lacrimi în ochi. Mă rețin un milion de lucruri și încă multe pe atât.

  • școala lui Andre la care se va adapta deja, educatoarea lui Beti, care e unică și minunată
  • limba mea românească, în care exprim sentimente, emoții, experiențe, suferință, iubire. Când le spun copiilor mei – mor după voi, îmi vine să vă mănânc și să vă țin în mine pentru totdeauna așa de mult vă iubesc, nu există traducere în nici o limbă pentru ceea ce simt și ceea ce copiii înțeleg. N-o să le pot spune niciodată copiilor mei – meu amor, în loc de iubirea mea. În limba mea, totul prinde alt sens și semnificație. Cuvintele sunt dragoste și suferință, ating puncte nevăzute unde simțurile nu ajung.
  • oricât de nedusă la biserică sunt, chiar și o singură dată în an dacă mă duc la părintele Marian (despre care am scris aici) prind aripi și plutesc. Simt spiritualitatea în fiecare celulă din corpul meu, mă regăsesc în fiecare bucățică de liniște și prind curaj și încredere pentru a depăși orice obstacol. Asta-i religia mea și nici în Fatima nu am simțit totul atât de profund.
  • alimentația care este mai ordonată, dar mai nesănătoasă. Mi-ar lipsi toate plafar-urile, uleiurile naturale, semințele crude, produsele homeopate, salatele, untul natural și puiul fericit. M-aș bucura, în schimb, de vaca moale și coastele de porc extrem de delicioase. Și ar trebui să-mi întăresc voința să nu mănânc zilnic pâine și produse de patiserie care sunt de un milion de ori mai bune ca ale noastre.
  • locurile de joacă pentru copii de interior și în aer liber, parcurile verzi. În mall-uri nu sunt locuri de joacă amenajate, iar afară sunt destul de rare și puțin atractive.
  • mi-ar fi nespus de dor de familia mea, de prieteni, de oamenii care mă iubesc și care-mi stau aproape necondiționat.

Cred că, în schimb, aș primi mai mult respect din partea comunității, poate școli mai bune pentru copiii mei, poate alimentație mai gustoasă și autostrăzi. Salarii mai mari, taxe pe măsură. Nici o țară nu e perfectă.

Aud că în Elveția mamele stau acasă 14 săptămâni după nașterea unui copil. Apoi, dacă vrei să te întorci la serviciu, trebuie să îți găsești o bonă pentru că locurile la creșe sunt atât de puține că trebuie să te înscrii pe o listă de așteptare cu vreo 5-6 ani înainte de a avea copil. Nu există locuri speciale pentru mame cu copii sau persoane cu handicap, nu există case separate și nici măcar oamenii nu sunt educați în acest sens. Mama însărcinată sau cu copilul în brațe stă ca ceilalți la rând în magazin, aeroport sau în autobuz. Nu are drepturi speciale. Pe de altă parte, au manuale despre igiena și alimentația viitoarei mămici, dar și despre cum să-și crești copilul proaspăt născut. Vaccinarea este obligatorie, au autostrăzi.

În Portugalia, mamele au mai multe drepturi, case speciale, locuri rezervate, dar nici ele nu stau mai mult de 2 luni acasă cu copilul, după naștere. În schimb, vaccinarea este obligatorie, avortul este interzis. Locurile la creșe rare și scumpe.

Francezii, englezii sau germanii au sisteme bune de asistență socială. Dar unii sunt naționaliști, alții rasiști, ceilalți neprietenoși.

În nici unul nu bate, însă, inima noastră: mândră-românească.

 

Sursa foto: aici

 

 

 

4 Comments

  1. Într-o vreme aş fi zis că plecarea este singura soluţie! Nici acum nu aş spune nu unei experienţe, dar să pot oricând să mă întorc atunci când nu mi-ar mai fi bine.. Pe copii sper să îi putem trimite să aibă această experienţă înainte să ia viaţa în piept, să decidă ei unde ar vrea să rămână..
    Mă bucur să avem perspectiva sinceră a unui om care a avut ocazia să trăiască şi pe alte meleaguri! 🙂

  2. Parca ai spus of-ul sufletului meu. Exact ca tine am zis si eu, mereu. Pana de curand, cand am decis ca nu putem trai linistiti pana nu incercam si asta. Sa avem si experienta asta ca sa nu regretam mai tarziu. Noi suntem acum in plin proces de mutare si…e greu. E greu departe de familie, de prieteni. Mancarea e alta, ritmul e altul. E frumos, e civilizat, dar nu stiu daca o sa ramanem aici un an sau zeci de ani. Si da, salariile sunt mai mari, dar si cheltuielile sunt pe masura. Noi nu venim sa ne umplem de bani aici, venim sa vedem cum traiesc si altii, sa ii aratam copilului nostru ca lumea e mare si diversificata :). Si sa vedem si noi cum e sa traiesti dupa alt ritm.

    1. Așa m-a uns la suflet mesajul tău. Dincolo de orice e o confirmare că nu sunt singura care gândește așa. Îți mulțumesc!
      Schimbarea e grea pentru fiecare. Îți doresc ședere plăcută și adaptare ușoară!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *