Când mama visează la un copil hotărât, iar el începe să devină

Acum două zile, la ora cinei, Andre a început să plângă că-l doare o ureche. Cum el este copilul care plânge rar și doar la nevoie, am început să scormonesc prin casă după leacuri. Am dulapul plin cu tot felul de siropuri și tincturi pentru a rezolva o gamă largă de situații precum cea prezentă.

I-am pus câteva picături dintr-un flacon în ureche, i-am mai dat și un sirop contra durerilor, iar a doua zi m-am afișat la ORL-ist, prietena mea bună din copilărie de unde am plecat cu confirmare de otită și o rețetă pe măsură.

A doua zi, la ora cinei, începe Beti să plângă că o doare urechea. Beti e copilul care ar face orice pentru ceva dulce. Inclusiv pentru medicamente. Deci, am stat să judec mai bine dacă durerea e reală sau doar inventată pentru un strop de sirop. Îmi era greu să cred că are otită, atâta timp cât nu prezenta alt simptom.

Și dacă totuși are și eu nu fac nimic?

Am apăsat-o pe ureche, nu o durea.

M-am uitat lung la ea, în ochii ei și am întrebat-o:

– Beti, te doare cu adevărat urechea?

– Îhm…….

– Dacă îți dau medicament și nu te doare, o să-ți facă rău la burtică.

– Nu vreau să mă doară burtica.

– Păi te doare sau nu te doare urechea?

– Nu mă doare!

– Și de ce zici că te doare?

– Că vreau medicament. Uite, mă doare gâtul acuma.

– Îți dau ceva de gât după ce mâncăm.

– Și de ureche?

– De ureche nu, că nu te doare urechea.

După 3 minute a început să plângă din nou, că o doare urechea. Nu a mai vrut să mănânce, fix pe modelul lui Andre cu o seară înainte. Voia să facă exact ce făcuse Andre cu o seară înainte.

Și dacă totuși, o doare?

– Beti, ai zis că nu te doare urechea.

– Acuma mă doare.

– Trebuie să mănânci ca să pot să-ți dau medicament.

– Dar eu nu vreau să mănânc.

– Atunci nu pot să-ți dau medicament.

– Vreau la nani, mă doare urechea!

Bine, uite: ia pizăturile astea, ia și siropul, o să dormi bine, iar mâine mergem la medic. Am dus-o la nani, fără să mai mănânce ceva.

– Ia-mă în brațe! Vreau să stai cu mine.

L-am culcat pe Andre în 2 minute și m-am dus la Beti. Am luat-o în brațe, mi-au rupt spatele cele 17 kg, dar ”mama poate, nu?”, a plâns, a plâns, că o doare, vreo oră. Nu cred că a adormit nimeni pe o rază de 150 m în jurul casei noastre.

Mă mustra conștiința că l-am lăsat pe Andre singur fără să-i citesc măcar o poveste, mă mustra conștiința că aveam impresia că Beti plânge din orice alt motiv decât otita ei inventată. Și era 11 noaptea, mă durea capul și aș fi vrut liniște în viața mea.

Într-un final a adormit. Până să plec din camera ei și să o aud din nou plângând.

– Beti, trebuie să mergem la spital!

– Nu vreau la doamna doctor.

– Păi dacă te doare și mama nu mai are ce să-și facă, trebuie să mergem la spital!

– Nu vreau la spital!

– Atunci ce dorești?

– Ia-mă în brațe!

Am luat-o din nou în brațe. Iar am patrulat cu ea, a vrut apoi în pa. Să o mângâi pe păr, pe burtică, pe spate, să îi cânt, iar în brațe.

Cum părea că se liniștește, cum o lua de la capăt. Iar că o doare urechea, a trebuit să-i dau iar medicament. Aparent nu i-a trecut, bătea din picioare și nu voia la medic că de fapt, îi cam trecea dar nu-i trecea.

Era o problemă de logică cu răspuns nul.

La capătul puterilor, cu creierii scurgându-se prin otita care nu exista sau poate că exista totuși, dar cine să mai știe, am luat-o lângă mine în pat.

– Beti, ia stai tu aici, lângă mine, să vezi dacă-ți trece urechea.

A luat perna lui ta-su, și-a aranjat-o la ceva distanță de mine, s-a așezat pe burtă relaxată și a adormit în 2 secunde.

– Betiiiii, dă-te mai încolo un pic, se roagă ta-su de ea.

– Nu.

– Eu unde dorm?

– La mine-n pat, ia șoptit prin somn.

………………………………………………………………………………………….

Azi dimineață am întrebat-o:

– Beti, pe tine chiar te-a durut urechea aseară?

– Nu.

– Și de ce ai plâns?

– Că așa am vrut eu.

  • A vrut să nu mănânce: realizat cu succes
  • A vrut să mănânce medicament: realizat cu succes
  • A vrut să plângă: realizat cu succes
  • A vrut să fie mângâiată, alintată, dusă în brațe: realizat cu succes
  • A vrut să doarmă la mine-n pat: realizat cu succes
  • A vrut să fie ca Andre: realizat cu succes

Stadiul copilului dimineață: – Mami, nici azi nu voi mai plânge la grădiniță.

Stadiul mamei:  în nevoie de un masaj, somn mult și ceva cumpărături de toamnă pentru confirmarea că mai exist și pentru alte scopuri.

Pe de altă parte, îmi doresc copii hotărâți și siguri pe ei. Cred că asta este una dintre dovezi că nu e simplu să ajungi acolo unde vrei.

 

Sursa foto: aici

 

By Published On: 21/09/2017Categories: Jurnal de părinte0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul