În ochii fetiței mele sunt …eu

 

www.mamipetocuri.ro

– Mami, mami, te-ai trezit? aud un șoptit în urechea mea dreaptă.

– Nu.

– Ba da, te-ai trezit.

– Nu m-am trezit. Vreau să dorm.

– Hai până jos cu mine.

– Beti, vreau să dorm.

– Vii un pic, apoi te întorci să dormi.

Prima dată am crezut. M-am dus și nu am mai reușit să mă întorc.

Și în următoarele dăți m-am dus, de parcă poate cineva rezista insistenței. Doar că am mai întârziat 5 minute. Cam atât (mai) durează momentul meu de relaxare, sâmbăta dimineață. 5 minute cu un glas suav în ureche.

Sâmbăta trecută, urma să plecăm în vizită la o bună prietenă de-a mea.

Andre, ca orice bărbat, și-a luat hainele aranjate de mine pe pat și s-a îmbrăcat în fix în 5 minute, cu tot cu spălat și aranjat.

Beti, însă, aștepta altceva.

– Eu vreau rochiță!

– Uite, asta!

– Nu asta cu inimioare.

– Alta n-avem.

– Atunci fustiță.

– Asta? Arăt eu una la întâmplare.

– Nu asta, aia care-mi place mie.

– Aia e murdară.

– Atunci rochiță, dar nu aia cu inimioare.

– Beti, nu mai e alta!

– Ba da, vino să-ți arăt!

– Aia e de vară. Acum e toamnă.

– E bună aia.

– Nu e, Beti. Îți va fi frig.

După 20 de minute, începuse să mi se urce nervii la cap. Stăteam înconjurată de haine, iar fii-mea cu mâinile încrucișate, dădea din cap că nu.

– Beti, mă duc să mă îmbrac. Te hotărăști ce ținută vrei din cele la ofertă, și mă întorc.

Am plecat nervoasă, scoteam de fapt fum pe nări. Pe drumul spre dormitor, m-am întâlnit cu Cris.

– Ce-ai pățit?

– Îmbrac-o tu. Că eu nu mai pot!

Deschid dulapul. Mă uit lung la hainele mele și nu știu ce să aleg. E cam frig afară, dar poate se încălzește. Să-mi iau ceva de vară? Pantaloni sau rochie? Cămașă cu mânecă lungă sau tricou? Rochia asta e prea groasă. Mai bine îmi iau pantaloni. Dar nu o să mă simt bine atâtea ore în blugi. Deci mai bine rochie.

Apare Beti tot în pijamale.

– Hai mami, mă ajuți să mă îmbrac?

– Te-ai hotărât?

– Eu vreau fustița aia care-mi place.

– Am zis că e murdară. Nu mai bine, îți iei tu pantalonii cu steluțe și bluza asta care-ți place atât de mult cu Minnie?

– Ba daaaa!

– Aliluia!

Dacă ar fi ceva să schimb la mine, cu siguranță mi-aș dori să fiu mai hotărâtă, mai fermă. Cu copiii în general și cu viața mea profesională, în particular. Și-atunci, dacă am un copil exact cum aș fi vrut eu să fiu, de ce mă supăr? De ce mă irită atât de mult? De ce mi-e atât de greu să o gestionez?

Nu ar trebui oare să mă bucur, că primesc exact mâna de ajutor de care am nevoie pentru a-mi exersa fermitatea și hotărârea? În fiecare zi din viața mea.

– Eu vreau bomboane! îmi strigă Beti.

– Nu mai sunt!

– Vreau să văd!

Și-mi dau seama că e momentul în care mi-ar spune – Fii fermă și spune că nu-mi dai. Menține-te pe poziție până mă opresc să-ți mai cer.

– Vreau bomboane, îmi strigă ea din nou.

– Dimineața nu se mănâncă bomboane. (după luni de zile în care am repetat replica aceasta)

– Da, știu, îmi răspunde ea, pe un ton convins.

Deci, e un test, de a mă verifica dacă sunt încă fermă pe regulă.

Copiii nu se nasc pentru a-și enerva părinții, cum am crede deseori.

Eu chiar credeam acum câțiva ani, că Beti are capacitatea supranaturală de a ști exact ce mă enervează ca să mă atingă în punctele sensibile – cu mâncarea, cu somnul, cu bomboanele.

Cumva, aveam dreptate, în disperarea mea – Beti a venit, preluând de la generațiile dinaintea mea, nevoia de a fi hotărât, perseverent și ferm în decizii. Am mai scris despre râul conștiinței aici

Practic, stau față în față cu imaginea mea îmbunătățită.

Trebuie doar să învăț să o accept!

 

Sursa foto: aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *