Comunitatea vecinelor din cartier (II)

www.mamipetocuri.ro

 

(continuare de aici)

Am reușit să intru în casa vecinei – pâș, pâș, pâș, pâș.

– Fââââââșșșșșș, se aude brusc în dreapta mea.

Mi-a stat inima în loc. Parcă nu avea animale în casă, gândesc eu. 

Simt miros de liliac. Un parfumel își făcea treaba cu brio. Hiuuuuu….

Mai fac doi pași. Pșșșșșșșș…..ce naiba e asta? O fi cineva în casă și-a uitat să-mi spună? Îmi amintesc că nu am bătut la ușă înainte să intru în casă. Am alergat dintr-o mișcare afară cu tot cu sacul negru după mine și dârele roșii cu miros de carne și pește. Dacă e cineva înăuntru?

Închid ușa ca și când nimic nu s-a întâmplat până atunci. Mă repun în fața ușii, deja descuiate, trag sacul în fața mea și bat la ușă. Nici o mișcare. Mai bat o dată. Tare. Nu răspunde nimeni. Îmi fac curaj și intru din nou.

– Fââââââșșșșșș, face parfumelul.

Un damf de liliac împrospătează duhoarea din sac. Mă descalț conştiincios, în ciuda picăturilor ce cădeau fără jenă din sac.

Fac 3 pași mari, mă strecor ușor în bucătărie, deschid frigiderul și îndes săculoiul cu toată forța mea. Cred că s-a făcut peștele file și crenvurștii leibăr. Să fie sănătoși, bine că i-am salvat de la moarte subită!

Cu ultimele puteri, m-am apucat să șterg urmele defăimătoare. Apoi, am luat fâsul de lângă ușă și am început să împrăștii cu mâna miros de liliac în toată bucătăria. Când simțurile au început să se mai relaxeze, am închis ușa după mine, și mi-am pierdut urma două case mai încolo. Nervoasă dar fericită, ca după un război câștigat.

– Gata, am rezolvat cu carnea, strig în timp ce închideam ușa după mine. Mă uit la ceas. 8.10.

Incredibil cât de repede se poate mobiliza o comunitate de oameni pe care-i leagă aceleași lucruri: un spațiu comun de câțiva metri pătrați, un parc, copii de aceeași vârstă, poate subiecte de discuție similare, interese comune.

Ca în orice alt grup de oameni, discuții divergente sunt și vor mai fi: de la copiii lăsați nesupravegheați în parc, până la animalele de companie care mișună fără stăpân pe stradă și intră prin toate curțile, opritoarele de viteză, mașina de gunoi care nu vine la ora potrivită, dispariția trotinetelor, bârfele și discuțiile fără sens și câte altele.

Eu cum sunt mai puțin sociabilă, mi-am făcut foarte puțini prieteni. Din 50 de case mă știu cu proprietarii de la vreo 4-5. Cu toate acestea, când vara trecută a închis Andre ușa și am rămas toți pe dinafară în miez de noapte a fost suficient să mă duc la un singur vecin să-mi împrumute o scară ca să ajung la un geam deschis să pot intra în casă.

Apoi, când mi s-a stricat robinetul de la grădină, tot o vecină s-a dus să-mi cumpere altul, eu fiind cu copiii singură acasă.

De această dată, am carnea din frigider împărțită între două vecine care mi-au răspuns imediat la mesaj.

Poate că nu sunt foarte sociabilă, dar am alături de mine oamenii care știu că la greu, mă vor ajuta.

Poate nu e o comunitate perfectă, ca în cărți. Toți avem răni, vină și durere, unii chiar foarte diferiți de mine. Însă, am simțit că le pasă de mine de câte ori am cerut ajutor și le sunt recunoscătoare.

 

Sursa foto: aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *