Drumul de la copil la un adult responsabil trece prin Purgatoriu

 

www.mamipetocuri.ro

Când m-am întors astăzi de la niște cumpărături, era deja întuneric afară. Cartierul mustea de mașini parcate pe cele două trotuare strâmte. Străduța o dată gândită să permită traficul a două mașini venite din sens invers, acum abia dacă mai ai loc să te strecori cu una singură.

Mă îndrept spre casă, când văd în față farurile de la o mașină. Eu mă opresc instinctiv. E mai mult decât evident că nu încăpem amândouă. Mașina din fața mea nu se oprește. Se îndreaptă încet spre mine. Eu nu am altă variantă decât să dau în spate, ca să opresc undeva unde există loc suficient pentru toată lumea.

Doamna trece pe lângă mine fără să schițeze vreun gest de mulțumire. Că doar i se cuvine totul.

Pe străduța grădiniței unde merge Beatriz, se parchează perpendicular pe două locuri libere. E mai greu să parchezi pe un loc strâmt, între alte două mașini. Clar e mai simplu să te oprești pe avarii aproape în mijlocul străzii, blocând jumătate din circulație. Pentru că e frig doar pentru unii, doar anumiți copii răcesc și numai ei se grăbesc. Pentru că lor li se cuvine.

Din curiozitate, o dată, am intrat în vorbă cu șoferul care aștepta în mașină probabil să vină mama cu copilul:

– Știți, ați blocat două locuri de parcare libere. Eu nu am putut parca aici, a trebuit să mă duc în partea cealaltă de stradă.

A dat din umeri, tâmp.

Școala lui Andre are zeci de locuri de parcare. Ei bine, în fiecare dimineață, când toți copiii încep cursurile la aceeași oră, majoritatea părinților nu parchează mașinile regulamentar așa cum m-am așteptat eu în naivitatea mea, ci-și lasă copiii în fața ușii de la intrarea în școală, blocând totul. Că se grăbesc, e rapid și de ce-ar mai parca dacă totul durează câteva secunde. Bineînțeles că secundele se transformă în minute, pentru că elevul nu-și găsește ghiozdanul, sticla cu apă, trebuie să-i mai dea pupic mamei, iar noi, restul, stăm încolonați în spate, blocați într-o parcare în care nu poți parca. Soneria sună pentru toți copiii. Noi, restul, îi așteptăm cuviincios pe toți celor-care-li-se-cuvine să elibereze drumul ca să parcăm și să ne ducem și noi copiii la clasă, de cele mai multe ori, după ce s-a sunat de intrare.

Toată lumea pleacă în trombă, nimeni nu mulțumește, nimeni nu e recunoscător. Că doar li se cuvine totul. Inclusiv timpul nostru.

Mă uit în jurul meu, majoritatea copiilor sunt alintați prinți și prințese. Primesc tot ce visează, tot ce văd la televizor, tot ce are vecinul de la 2 și colegul din banca a treia. Au tablete, telefoane pentru că sunt extraordinari și merită! Li se cuvine totul pentru că sunt prinți și prințese, minuni ale omenirii! Părinții nu au avut, deci ei merită acum înmiit.

La grădiniță, educatoarea trebuie să inventeze povești cu câte trei rânduri de regi și regine pentru a mulțumi fiecare copil în parte. Sau părinte, depinde de perspectivă. Acum, se preferă roluri neutre, ca să fie toată lumea la fel. Să nu apară discuții și nemulțumiri. Să nu frustrăm copilul. Că și lui i se cuvine.

La petrecerea de Halloween din cartier, la care copiii merg pe la vecini și cer bomboane, aproape că s-au călcat în picioare pentru 3 acadele și un ou kinder. Sunt copii care pot avea câte acadele visează noaptea, însă nu e despre asta vorba. Cum nu e vorba nici despre rolul de rege sau ridicatul mâinii în semn de mulțumire. Este despre faptul că lor li se cuvine totul! Și să nu fie unul mai prejos decât celălalt, nici măcar la numărul de bomboane din găletușă.

Au copiii noștri un spirit competitiv atât de dezvoltat încât ar putea călca peste cadavre doar să-și atingă țelul. Ar putea bloca zeci de mașini în fața școlii doar să ajungă EL la timp la cursuri, ar putea forța mâna oricui doar pentru a lua EL un rezultat mai bun.

Simt mereu dezamăgire în astfel de situații.

Primul gând e să mă tem pentru societatea în care vor crește mari copiii mei.

Apoi, îmi dau seama că ei vor fi BINE atâta timp cât ceea ce cultivăm în familia noastră se bazează pe reguli și principii clare și stabile de la care nu vom abdica niciodată: respect, recunoștință și empatie.

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *