Mami, ce mi-ai cumpărat astăzi dulce?

www.mamipetocuri.ro

Weekendul trecut, la un curs de alimentație sănătoasă, am cunoscut o bunică. Mă bucur de fiecare dată când văd că dincolo de părinți implicați mai apar și câțiva bunici interesați de acest curent supranumit ”parenting modern”.

În ciuda modei bunicești în care ciocolata și prăjeala sunt la ordinea zilei, ea venise tocmai, pentru a găsi variante de a le scoate din meniul nepoțelului ei de 10 ani. 2 din cele 3 mese principale ale lui erau formate din mâncare la pungă. Iar singura activitate pe care o întreprindea după ce venea de la școală era ……..(puteți ghici?) tableta, bineînțeles.

Nici nu e de mirare.

Toate adaosurile pe care le conțin majoritatea mâncărurilor procesate și 
de tip fast food produc dependență. Precum utilizarea oricărui tip de ecran,
fie el telefon, tabletă sau televizor. Precum drogurile. Fumatul sau alcoolul.

Procesul este foarte simplu: ”gustul bun” pe care-l simțim mâncând o porție de cartofi prăjiți sau niște chips-uri cu gust de mărar și smântână este dat de un ingredient numit, general, potențiator de aromă. Îl găsim peste tot: sub formă de condimente, în toate mâncărurile gătite, în toată carnea procesată, în sucuri, deserturi, chiar și în cafea. Acesta are rol de a da gust bun unui preparat care în lipsa lui, nu l-ar mânca nici câinii sau după caz, nu l-ar bea nici cămilele.

Am auzit de curând la radio cum s-a găsit carne expirată de 3 ani și comercializată la un restaurant din zona Tineretului. Fără glutamat, ar fi fost imposibil de mâncat. Cu glutamat, gustul era de vacă Kobe și prețul pe măsură. Poftă bună! 

Acum, logica se aplică și mai simplu: dacă mâncarea este atât de bună și gustoasă, e și normal ca organismul nostru să se obișnuiască astfel și să nu-i mai placă orezul alb. Iar cu cât mâncăm mai mult de plăcere și nu de foame, cu atât mai mult devenim obezi, depresivi, anxioși, ca la final să fim excluși din cercul de prieteni.

Și-atunci, ce mă fac? Afară nu mi-e bine. 

Refugiul este în lumea virtuală. Bine ați venit! Aici toată lumea mă acceptă așa cum sunt, mă place, îmi dă like, iar cine nu mă place este exclus instant printr-o simplă apăsare de buton. La copii e și mai simplu. După fiecare joc câștigat, primesc o recompensă. Păi unde în altă parte mai sunt eu atât de recompensat și apreciat dacă nu în jocurile de pe telefonul lui tati? Nici răbdare nu-mi mai trebuie, doar să îmi mișc degetele cât mai rapid pe ecranul inteligent al tabletei. Și baaam! am atins nivelul superior și primesc niște bănuți să-mi iau o cască nouă de gladiator.

Ce bun sunt, ce tare sunt, ce frumos sunt, ce deștept sunt!

Devenim dependenți de un impuls virtual și fals, de încredere în sine. În realitate, suntem pe la nivelul -5, acolo unde se strânge apa de ploaie și mizeriile urbanului. Iar scoși din scorbură suntem obezi, depresivi, anxioși și autiști. Nu comunicăm, nu avem răbdare să ascultăm, nu ne mai putem controla și facem crize.

Corpul nostru vrea din ce în ce mai mult BINE! De unde-l iau? Ce urmează? Poate droguri?

Bunica din povestea noastră era disperată.

– Doamnă, nu mai reușește să comunice. Aproape că nu mai vorbește cu nimeni.

– Mama lui unde este?

– E plecată, iar el stă în grija sorei mai mari. Pe mine nu mă ascultă. Sunt ”învechită”.

Câteodată am impresia că beneficiem de atâta informație că este aproape imposibil să cădem în astfel de ”capcane”. Apoi, mă trezesc, ies din bula mea și-mi dau seama că sunt sute de copii care nu cresc alături de părinții lor, iar cel mai simplu și mai puțin dureros este să le ”oferim tot ce putem”.

Și să ne ferească Dumnezeu să putem de toate! Fără limită!

Parcă acum, imaginea lui Goya ”Saturn devorându-și copiii”, nu mai pare din alt secol, nu?

Un copil lăsat să fie controlat de mâncarea la pungă și tehnologie este un viitor adult fără opinie, părere personală, incapabil să facă alegeri pentru sine și absent.

Nevoia mamei de a-și vedea copilul ”fericit” poate fi împlinită pe moment, dar pe termen lung va fi martorul decăderii lui.

Ne încurajăm copiii să fie independenți:

– Să ripostezi și tu, îi spune tatăl copilului care povestește un conflict de la școală.

– Ce-ai vrea să facem astăzi, iar copilul nu înțelege întrebarea. El nu știe ce vrea, căci alții fac alegerile pentru el.

– Ce ți-a plăcut cel mai mult la ziua de astăzi, îl întreabă mama curioasă pe copil.

– Tot mi-a plăcut, răspunde el fără să aibă capacitatea de a filtra prin prisma nevoilor sale un singur lucru care i-a făcut plăcere.

În realitate, alegerile lor sunt controlate de gustul bun din mâncarea procesată și de ecranele care stabilesc exact la ce să se uite copiii noștri. Ca mai apoi, să ne comunice nouă, părinților, exact ceea ce ei își doresc ca noi să auzim.

– Mamiiiii, vreau ou kinder!

– Bineînțeles, iubirea mea. Că doar oul kinder e special făcut pentru copii.

Însă nu e, citiți eticheta.

– Mamiiiii, vreau jucăria asta de la televizor.

– Bineînțeles, iubirea mea, o dată vine moș Crăciun, nu? Pentru cine muncesc eu, nu pentru tine?

“Mă tem de ziua în care tehnologia va înlocui interacţiunile dintre oameni. Lumea va avea o generaţie de idioţi”, a spus Einstein acum mai bine de 50 de ani.

Nu știu despre voi, dar eu cred că ne îndreptăm cu tărie spre acest moment.

Înlocuiți ecranul și mâncatul procesat cu o îmbrățișare și o mazăre cu mărar și morcov.

Uitați-vă în ochii copilului vostru și imaginați-vă – cum credeți că va arăta peste 20 de ani?

Vă place de el?

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

4 Comments

  1. E atat de trist si atat de adevarat ce povestesti!
    As vrea sa stiu daca bunica din poveste a gasit solutii pentru nepotul ei.

    1. Nu știu ce a decis să facă. Sper să o văd pe nepoata în grija căreia e băiatul la următorul meu curs pe tema ecranelor.
      Cert e că nu e simplu, dar nici pasivitatea nu duce nicăieri.

  2. Problema e în curtea părinților dar mulți dintre ei nu reușesc ori nu doresc să înțeleagă ce anume se petrece. Ca să te joci ori discuți sau mai știu eu ce altă interacțiune directă cu copilul, e nevoie de timp. Să-i aloci timp. Marea majoritate nu îl mai găsesc chiar dacă-l au pentru că prioritățile diferă. Trăiesc cu sentimentul că sufletul de acasă mai poate aștepta să aducă el bani și recunoaștere de la locul de muncă. E ca-ntr-un cerc din care, ca să ieși, trebuie să faci un pas în lateral. Pe mine altceva mă îngrijorează maxim: când marea masă a colegilor află că ești diferit de ei (faci activități altfel acasă, nu ai telefon, ai momentul de seară de lectură, cu voce tare, alături de un părinte) devii ciuca bătăii de joc. Și e foarte greu de gestionat acest lucru! Asta-i o infinită problemă pe care mulți dintre noi o ignorăm, așteptând să o rezolve alții. Iar cei implicați ronțăie cipsuri dând like-uri prietenilor virtuali. 🙁

    1. Și eu fac parte din categoria “ciudaților” fără telefon și tabletă. Dar, e mai importantă sănătatea familiei noastre, decât părerea lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *