Liniștea, liniștea din capul mamei

www.mamipetocuri.ro

Dacă o întreb pe mama rapid cum eram eu când eram mică, la fel de rapid îmi răspunde:

– Liniștită, nici nu știam că ești în casă. Câteodată, intram la tine în cameră doar să văd dacă mai ești în casă. Asta e glumă bună, că noi stăteam la etajul 4, era cam greu să evadez pe geam.

Dacă o întrebi despre soră-mea, ți-ar povesti cum a vorbit ea fără să se oprească pe ruta Bacău – Curtea de Argeș, la doar 4 ani. I-a înnebunit pe toți de cap, de-și amintește toată lumea isprava.

Negreșit, soră-mea e o bună oratoare, iar eu, mai puțin.

Ceea ce vreau să scot în evidență este că dintre toate amintirile pe care le are cu noi mama, tot despre liniștea din capul ei povestește. Fără să vrea.

Cât despre mine, liniștea chiar e aur, așa cu bine zice cântecul.

Până să am copii, n-am apreciat niciodată liniștea. Și chiar era liniște în viața mea. Cris nu prea vorbește, eu nici atât, trecea timpul și nici nu știam.

După ce au apărut copiii, păi să te ții.

De fapt, eu cred că asta-i prima lecție pe care ar trebui să o învețe tinerii părinți. Pe lângă nedormit și țâțe inflamate, dragilor, nu o să mai fie liniște. Asta dac-o vreți.

Bebelușul plânge mult, foarte mult, nespus de mult și nu se mai termină niciodată. Asta-i tot.

Când nu mai plânge, începe să vorbească. Iar când începe să vorbească, strigă mami de 37895748754o87410978837854 de ori/ zi. De multe ori dorește ceva, de cele mai multe ori, doar așa, pur și simplu.

– Mamiiiiii, mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, maaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

Eu, abia ce ieșisem din cameră, trăgându-mi respirația după 45 de minute de cântat, povestit, ținut în brațe și dansat, reapar în ușa camerei.

– Ce e, draga mea?

– Vreau pipi, dar pot și singură.

– Și….de ce m-ai strigat?

– Că așa vreau eu. Poți să pleci.

– Acuma nu plec, stau cu tine.

După 2 minute.

– Mamiiiii, mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, maaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!

Eu, din nou, abia ce reușisem să-mi adun gândurile în timp ce îmi scoteam ciorapii și meditam la ultimele task-uri de pe ziua în curs, că reapar la ușa ei.

– Ce e , iubirea mea?

– M-ai lăsat singură, și ai plecat.

– Păi nu ai zis să plec?

– Ba da, și chiar pleci?

– Vrei să rămân?

– Nu, poți pleca. Noapte bună.

Cu acestea fiind spuse, e nevoie din când în când și de puțină liniște în capul mamei. Să nu se mai audă strigată mai ceva ca la concertele rock, să nu i se mai ceară nimic, să nu mai fie întrebată și nici rugată să facă ceva.

Mama are nevoie de liniște. Să mediteze, să se adune, să savureze o cafea, să aibă timp să se admire în oglindă, să-și pună cercei potriviți, să-și aleagă cu calm tocurile. Să aibă timp să se machieze, să-și aranjeze părul sau doar, să citească 3 pagini dintr-o carte. Are nevoie să dispară pentru ceilalți, preț de câteva minute. Mama nu trebuie să fugă de acasă. Mama are nevoie să aibă liniște, din când în când, în casa ei. În mediul ei, în pijamalele ei, în bucătăria ei. Cu ceașca ei, cu gândurile ei. Mama nu cere mult, doar câteva minute. În care să nu pună la spălat, să nu facă mâncare, să nu doarmă.

Să facă ceva pentru ea.

Pe mine mă mai ajută mama. Mama care și ea are nevoie de liniștea ei. Ca orice bunică ajunsă la pensie. Nu o condamn. Ba din contră, o susțin în nevoia ei. Dar când în cînd, mai vine pe la noi sau se oferă să mă ajute cu copiii. Nu-i cer nimic. Eu fac mâncare, eu fac curat. Ea doar să stea cu copiii, să o strige de catralioane de ori, ei să se bucure că le face pe lumea asta cineva toate poftele, iar eu să mă bucur de un gram de liniște.

După un moment de acest fel, am scris asta pe facebook –

Mulțumesc tuturor bunicilor din lumea-ntreagă care stau cu nepoții, din când în când.
Știu, există o mare posibilitate ca meniul să fie preschimbat în biscuiți, eugenii și alte lucruri interzise.
Dar liniștea, liniștea din capul mamei nu are preț.

Așa să vă ajute Dumnezeu!

Am stârnit multe reacții, dar cele mai triste au fost referitoare la bunicii care nu mai sunt sau și mai trist, bunicii care nu vor să stea cu nepoții.

Nici eu nu am avut parte de bunici. Ai mei au murit când eu aveam 3-4-5 ani. Am amintiri foarte puține, aproape nule. Nu știu cum e să te strângă în brațe un bunic, să-ți dea deserturi ”interzise” pe furiș, să-ți spună povești și să te facă să râzi. Să te scoată în parc, să te ia de la grădiniță, să-ți dea cadouri necondiționat, să scoată mereu din geantă ceva bun, semn că se gândește mereu la tine.

Cred că e minunat!

Dragi bunici, stați cu nepoții. Câteva ore, o zi, cât puteți. Bătrânețea poate fi grea, sunt convinsă. Dar nepoții vor pierde ceva ce niciodată nu vor mai putea avea. Sunteți un părinte la puterea a doua. Nu există dragoste de bunic care să fie înlocuită de altcineva. Amintirile pe care le creați pentru nepoți sunt unice și le vor rămâne pentru totdeauna în inimă.

Ce variantă alegeți?

– Bunicii mei n-au vrut să știe de mine. Eu nu-mi cunosc bunicii, nu m-au vizitat niciodată,

sau

– Bunicii mei mă iubesc nespus și eu pe ei. Mi-amintesc de poveștile bunicii seara, la căldură și de bunicul care mă învăța să număr sau să mă urc în copac.

Iar mama, mama are nevoie de acest timp pentru ea. Voi sunteți baza ei. Poate e mult pentru anii grei de pe umerii voștri, dar sunteți speranța că se poate.

Să oferiți ajutor și să fiți parte din familia noastră. La bine și la greu.

Sursa foto

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *