E simplu să strigi ”fugi” atunci când n-ai primit o palmă în viața ta

www.mamipetocuri.ro

Într-o zi, a intrat la noi în birou un domn înalt, slăbuț și bine îmbrăcat.

Făcea notă discordantă cu toți ceilalți care ne cereau ajutorul de obicei.

L-am invitat să ia loc la o măsuță mică, la care nu încăpeau mai mult de două scaune. Până la urmă, oamenii fac diferența, nu condițiile, nu sistemul.

– Soția mea își neglijează copiii!

Cuvintele lui au sunat dur în liniștea încăperii.

Mi s-a părut ciudat. De la cuvântul ”neglijat”, până la duritatea cu care o spunea și rolul din care vorbea. Până atunci nu mi se mai întâmplase să văd un soț care se plânge de soția lui pe motiv că-și neglijează copiii.

În plus, întreaga lui înfățișare dădea impresia unei persoane fără probleme financiare. Exact ce-i place statului să vadă: copii mâncați și îmbrăcați.

I-am înregistrat sesizarea și a doua zi am plecat să o vizităm acasă pe soția lui. O doamnă frumoasă, aranjată, la vreo 30 și ceva de ani ne-a primit tremurândă cu ochii aproape în lacrimi. Ne-a arătat jurnalele celor doi copii ai ei, două caiete de dictando pline ochi cu notițe, date și ore cu cantități de mâncare și perioade de somn. Fiecare etapă de creștere era detaliat explicată, hăinuțele spălate și frumos mirositoare aranjate ordonat în dulap. Mâncarea ce-o avea în frigider, patul unde dormeau cu toții. Era sugrumată de frică. Încerca să-și păstreze calmul, dar vocea-i tremura.

– Vă rog, nu vă speriați, i-am spus. E totul foarte bine. Nu o să vă ia nimeni copiii.

– M-a amenințat că dacă nu stau potolită în casă o să facă orice să mi-i ia.

– Aveți probleme cu soțul?

Avea. Atât de multe încât frica-i curgea prin vene – că o amenință, că o bate, că o dă afară din casă, că-i ia copiii. În fața lui nu avea nicio putere. Nu avea ajutor, mama ei era-n derivă, iar încrederea în ea îi scăzuse dramatic în toți cei 4 ani cât stătuse acasă cu copiii.

– M-am dus la fostul meu loc de muncă, mi-am vizitat colegii și mi-au zis că mă pot întoarce oricând. Au zis că-mi dau și un calculator. Doar că eu nu știu să lucrez pe calculator. Aș vrea să învăț, să fac niște cursuri, nu vreau să rămân singură în casă. Când i-am povestit, aproape că a înnebunit. A țipat, mi-a spus nici să nu îndrăznesc să mă gândesc să mă întorc la serviciu. Locul meu e în casă. Iar dacă vreau să plec, să plec fără copii. Dar eu nici măcar nu am cu ce să mă întrețin.

Un singur lucru avea de făcut – să nu iasă din casă și să nu pună întrebări despre viața lui paralelă.

Se ducea o luptă continuă, iar copiii erau martori.

Sistemul nu ajută

Zile în șir am citat-o la noi la birou, numai să o putem scoate din casă. Am încurajat-o mult să divorțeze. Atât de mult încât aș fi divorțat eu în locul ei. M-aș fi dus la tribunal pentru ea, aș fi luat-o la mine acasă dacă nu stăteam într-un cămin de studenți. I-aș fi dat libertatea mea numai să văd că scapă de el.

– Câți ani aveți, m-a întrebat ea într-o zi.

– 26.

– Ce tânără sunteți! Sper să aveți mai mult noroc ca mine.

O mințisem. Aveam 21. Dar n-am putut să fiu sinceră în fața destinului ei. Îmi era teamă că nu mă va crede că singura ei soluție era să divorțeze. Apoi m-a luat teama. Să nu fiu oarbă la cei care mă înconjoară, dându-mi seama cât de aprigă poate fi iubirea.

Aveam o încredere soră cu nebunia. Îi vorbeam de binele ei, de copiii care aveau nevoie de o mamă fericită și de un mediu relaxant în dezvoltare lor. Vorbeam cu atâta convingere că la un moment dat m-a întrebat:

– Aveți copiii?

– Nu, iar pentru prima dată mi-a părut rău că nu am. Aș fi vrut să am 100 de copii, doar să mă creadă că nu are altă variantă.

I-am oferit suport psihologic și juridic. Conform procedurii, nu era necesar. Conform procedurii, cazul ar fi fost de mult închis: copiii au ce mânca, au cu ce se îmbrăca, mama e prezentă lângă ei, caz închis. Legea nu se preocupă de starea mamei, de starea psihică a copiilor, și chiar dacă s-ar preocupa, variantele de suport pe care le oferă sunt atât de puține încât ”acasă” rămâne, din nefericire, prima și singura opțiune.

În ziua în care a plecat pentru totdeauna din birou, alături de mama ei, era deja primăvară.

Apoi, viața și-a continuat ritmul. Până în ziua în care am fost chemată la telefonul de la secretariat. De partea cealaltă a firului, un domn supărat mă amenința, apoi un avocat, iar apoi, din nou, domnul supărat.

Învățasem că nu au ce să-mi facă. Dar înțelesesem că raportul meu ajunsese în instanță. Divorțase. Plângeam. De teamă și fericire.

Un sentiment de împlinire supremă m-a cuprins în acel moment. Eram cei doi copii care aveau să trăiască o viață liniștită!

Sistemul e creat din oameni. Iar oamenii greșesc

Sistemul nu ajută. Ar putea părea o idee fără speranță, dacă ne punem bazele într-un stat format din oameni ”mutilați” să funcționeze după metode depășite cu instrumente de tortură.

Pe mine acest sistem m-a învățat cum să mă apăr. Să fiu atentă la ce se întâmplă în jurul meu, să fiu precaută, să zâmbesc doar la prieteni și să evit oamenii necunoscuți.

Nu am încredere în sistem. Am încredere în mine și în cei ce mă înconjoară.

Pentru că știu că dacă ar fi să mă internez într-un spital din acest sistem am șanse reduse la viață. De aceea, încerc să am grijă de mine și de familia mea atât cât pot.

Pentru că știu că dacă ar fi să mă las pe mâna pensiei de la stat, aș muri de foame la bătrânețe. De aceea, strâng mai mult acum și cumpăr mai puțin.

Pentru că dacă mi-a spart cineva casa și mi-a furat toate bijuteriile, numai împăcarea cu mine m-a mai ajutat să trec peste supărare.

Și dacă ar fi fost să fac o alegere greșită în ceea ce privește omul din dreapta mea, numai eu și cu mine aș mai putea trece peste.

Sistemul coercitiv nu ajută. Stă la pândă ca o fiară de pradă, așteptând momentul să greșești. Să greșești conform legii, o lege fără simțuri, oarbă și mută.

Nu are baze solide, nu are suficienți oameni dedicați pentru a schimba procesul. Iar cei buni sunt îndepărtați ca o bucată de piele uscată sau supraviețuiesc eroic. 1 la milion.

Nu cred în sistem. Cred în mine și în oamenii care mă înconjoară.

Pentru că noi facem diferența.

Eu, tu și polițistul de peste drum!

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

 

3 Comments

  1. așa este, oamenii sunt cei care fac diferenta.
    suntem tentati sa judecam prin prisma experientei si gandirii noastre dar uneori conjunctura e alta si atunci mai bine facem un pas in spate, invatam si tăcem cu gandul ca poate alta data putem ajuta cumva.

  2. Sper ca pana in acest moment, doamna si-a refacut viata si sunt fericiti acum.
    O singură precizare aș avea: eu, tu și atât! Polițistul de peste drum își face doar datoria, asta, dacă o face cum trebuie. Majoritatea încearcă să se eschiveze.
    Sunt puțini oameni ca tine și mă bucur că te-am găsit. Te urmăresc cu mare drag, chiar dacă nu sunt mereu de acord cu ce scrii, îmi dai temă pt acasă: să citesc și să il trec prin filtrul meu, să observ unde greșesc, ce pot îmbunătăti.

    1. Și eu sper 🙂
      Ideea cu polițistul era că uneori, e nevoie să ne depășim statutul.

      Mă bucur tare mult.
      Și eu mai citesc câteva bloggerițe și la fel mi se întâmplă. Nu rezonez mereu cu ideea, dar îmi place mult stilul lor.
      Și până la urmă, cum ar fi să gândim toți la fel?
      O mega plictiseală.
      Te pup!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *