Se vor juca vreodată și copiii mei singuri? Proces în lucru.

www.mamipetocuri.ro

Dacă aș da o simplă ”căutare” pe acest blog cred că aș descoperi că cele mai multe articole au fost scrise despre vacanță – înainte și după.

Nu aș fi surprinsă.

Pe cât de mult îmi displace scoaterea din rutină și trezitul la 8 în loc de 5 dimineața când îmi ofer 2 ore de liniște supremă, pe atât de mult iubesc să stau acasă cu copiii în pijamale decât să bat orașul în lung și-n lat și să iau prânzul în mașină sub formă de biscuiți.

De când am schimbat grădinița privată cu cea de stat am realizat și eu un lucru elementar – că vacanțele, dincolo de a scoate omul corporatist din sărite, sunt și pentru a scoate părintele din amorțire. Mai ieși cu copilul în parc în timpul săptămânii, faceți clătite, decupați felicitări, lipiți mototoale de hârtie, vă jucați cu plastilina, cotrobăiți prin casă după rămășițe de jocuri nedeschise de la Crăciun, descoperiți jocul de cărți Uno, copilul face o obsesie pentru el până ce visați împreună cartea neagră cu 4+ la somnul de prânz.  Somnul tău, căci copilul te-a învelit ușor cu pătura în timp ce și-a pus un desen animat la televizor. Pe silențios.

Până joi m-am conectat și m-am deconectat de copil mai ceva ca mixerul în aluatul de biscuiți cu ciocolată. Că na, n-oi fi corporatistă, dar tot a mai fost nevoie să trimit un email, să scriu un articol, să răspund la câteva telefoane timp în care copiii se uitau la mine așteptând mereu interacțiune.

Încă mă mai întreb dacă viața lor este doar despre mine sau la un moment dat vor știi să se joace și singuri.

E o poveste în lucru.

De această vacanță pe asta am mizat. Pe jucatul fără mine. În casă, dar fără prezența mea activă.

Lui Andre i-am sugerat să citească.

– Mai bine să jucăm Uno.

– Am ceva de rezolvat, Andre. Joacă-te singur.

– Nu am cu ce.

– Ai cel puțin 20 de jocuri cu care te poți juca singur.

– Nu vreau.

– Atunci citește.

Ușor-ușor, a început să dezgroape mașinile uitate prin sertare, pietrele din baie pe post de ornamente portugheze, un walkie-talkie de vreo 3 ani fără baterie, un camion primit acum 2 ani de ziua lui.

Sper ca ați remarcat că nici o jucărie nu este din cele primite recent.

Beti a început cu întinsul farfuriilor pe jos. Apoi, cu servitul mâncării și a terminat cu construcția unui tren de mare viteză.

Faza 1 – Frustrarea

Inițial m-au luat întrebările existențiale. Dacă îi frustrez că nu mă joc cu ei? Dacă îi privez de prezența mea. Dacă ei în timp ce se joacă eu nevoie de mine, iar eu trimit emailuri. Dar și munca mea e importantă. Parcă așa ziceau cărțile alea de specialitate…..

Iar ca să fie tacâmul complet, Andre a adăugat:

– Mami niciodată nu se joacă cu noi. Stă numai pe telefon și pe calculator.

– Chiar așa, Andre?

– Bine, te mai joci….

– M-am jucat toată dimineața cu voi.

– Dar eu vreau Uno acum.

– Eu nu pot acum. Dar uite cum facem. Eu termin în 40 de minute ceea ce am de terminat și apoi ne jucăm orice vrei tu. De acord?

– Cât e 40 de minute?

– Când ajunge limba mare la 5.

Faza 2 – Eliberarea

După vreo 30 de minute de la Faza 1, fiecare s-a dus să-și caute fericirea în camera lui. Andre s-a apucat să-și dezgroape jucăriile uitate cu anii, Beti să caute prin dulapuri.

Faza 3 –  Reconectarea

La final de Faza 2, la ora stabilită, ne-am reîntâlnit în sufragerie și-am jucat toți trei șotron.

Acest proces face parte din pregătirea vacanței de vară când voi sta singură cu copiii 1 lună jumătate departe de casă, fără radio, internet și TV.

Și eu vreau să mă simt în vacanță deci, proclam drepturi egale asupra ei!

 

Sursa foto

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *