Ziua 3. Nervii rezistă

www.mamipetocuri.ro

E al treilea an consecutiv când eu sper să nu vină iarna. Știu, nu am toate țiglele pe casă, dar prefer să fiu surprinsă decât să mă pregătesc psihologic pentru un lucru care vine sigur, dar pe care-l urăsc.

Iar pe principiul, speranța moare ultima, poate totuși la anul scăpăm.

De două zile de când a venit frigul și viscolul, zbârnâie internetul despre:

  • copii fericiți în zăpadă
  • mame cu multă treabă, supărate că se stă acasă
  • mame fericite că sunt copiii fericiți că nu se merge la școală
  • mame fericite că merg copiii la școală

Concluziile sunt două:

  1. Că nu murea nimeni de frig dacă se mergea la școală și că nouă, ca nație, ne este frică de răceală
  2. Nimic nu se compară cu fericirea copiilor de a nu merge o săptămână la școală.

Nimeni nu vorbește de fericirea părinților, că nu e frumos să spunem ceea ce simțim. Însă, am o presimțire, că în ciuda copiilor fericiți, cel puțin o mamă are rufele nespălate la timp acasă. Ceea ce e frustrant. Dincolo de categoria celor ”lasă-le acolo, că nu pleacă nicăieri”, sigur, ele clar nu pleacă, dar nici nu se spală singure. Iar eu am o mare problemă cu asta.

Pe vremea când adresa din buletin îmi era de Bacău, iar de la balcon vedeam direct Luceafărul și nu coada calului lui Ștefan cel Mare, erau ierni grele, nămeți până la brâu și școli veșnic deschise.

Îmi amintesc cu groază de zecile de minute pe care le așteptam în stație să mă ia un 22 fără bilet până la liceu, și în disperare de cauză și cu picioarele bocnă plecam într-un final pe jos vreo 4 km ca să ajung la timp la ora de franceză.

Cu puțin noroc, proful nici nu te mai primea în clasă și așteptai pe holurile înghețate să se sune de ieșire ca să te poți lipi urgent de un calorifer.

N-am fost niciodată o mare fashionistă, dar recunosc că izmenele flaușate și pantalonii împletiți de mama cu andrele nr. 7 mi-au știrbit grav din încrederea în mine.

Poate de aia urăsc iarna din tot sufletul meu.

Că nu aveam căldură în casă, iar aragazul era singura speranță de supraviețuire. Că nu aveam apă caldă și făceam baie în câteva secunde de dragul părului ce-mi doream să-mi stea măcar o dată bine.

Că merele erau sfrijite și perele deja stricate.

Că ciorba era baza, iar Dacia lui tata pornea greu sau deloc la -15 grade afară.

Lunea aceasta când m-am trezit, de pe geamul casei mele părea că am aterizat direct în Siberia. Nu se vedea la un metru de geam, bătea un vânt sumbru și nici să fi fost școlile deschise nu cred că mi-aș fi dus copiii pe vremea aia la ore.

Și nu era cât frigul, cât vântul puternic care te tăia în obraji.

Una e să ningă calm, liniștit ca în poeziile lui Alecsandri, alta e să te ia tornada pe sus și să nu vezi drumul drept.

Cert e că de la mine, de la ”țară”, închisul școlilor se vede numai bine. În primul rând, pentru că nici după trei zile eu nu pot să ies cu mașina din garaj și mai înțeleg că Autostrada Soarelui este închisă, numai bine să mă liniștesc acasă.

Oricât de frustrant îmi este scoaterea din ritm și mutarea macazului pe:

– Mamiiiii, hai să jucăm Uno!

– Mamiiiii, hai să jucăm Monopoly!

– Mamiiiiii, hai să ne jucăm cu plastilina!

– Mamiiiiii, hai prinselea!

– Mamiiiii, mamiiiiiii, mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!!!

în continuare cred că iarna are farmecul ei, atunci când nu bate vântul și poți face un om de zăpadă tihnit.

Când mașina merge fără să derapeze, iar înghețatul nasului este la joacă afară și nu la așteptat tramvaiul în stație.

Că de aia ursul hibernează și nici iarba nu crește.

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *