Când n-o să mai ai cum să-ți convingi copilul, exemplul din familie rămâne ultima redută

 

Partea cea mai bună a faptului că avem privilegiul de a ne crește copiii în secolul 21, liberi și neliniștiți, e că avem acces la informații. Dincolo de scutece, căruțuri 5 în 1 și cezariene.

Dacă acum 20 de ani, copilul trebuia să înțeleagă de vorbă bună sau și-o lua serios pe spinare, acum ar trebui să avem cel puțin bunul simț să ne informăm că bătaia nu face altceva decât să inducă o stare de frică și nimic mai mult.

Pe termen lung, fetița bătută va deveni soția supusă, iar băiatul bătut va deveni soțul agresiv. Vor fi oricum, dar nicicum echilibrați.

Vorbesc în general, că excepții există întotdeauna. Cei cu nervii tari sau salarii mari ca să-și permită multe ore la psihoterapeut.

Îi repet de 10 ori și el tot nu înțelege!

Ne auzim plângându-ne la telefon mamei sau prietenei cele mai bune. O auzim pe vecina din parc sau pe colega de birou, povestindu-ne la o cafea.

– Nu știu cum să-i mai explic. Vorbesc întruna ca o moară hodorogită și el tot nu aude.

Sună cunoscut, nu?

Dacă v-ați întrebat măcar o dată cum să fac să-nțeleagă și copilul meu ceea ce-i explic, atunci scoateți o foaie albă de hârtie și luați notițe.

Stați, stați. Am glumit. Luați-vă o bere în mână, asta dacă citiți după ora 19 sau o cafea tare, neagră, pentru varianta de dimineață și ascultați ceva ce știți deja, dar e al naibii de aplicat.

Că șansele să meargă la ambii copii orice ai aplica e ca probabilitatea să găsești loc de parcare în Ikea la ora 12.

Există speranță. Vine de la bărbatul care freacă de zor cutia cu nimic și de la femeia cu părul proaspăt vopsit la coafor

Spun cercetătorii, iar eu chiar i-am crezut, că partea din față a creierului – cortexul prefrontal, aceea care ne ajută să ne controlăm impulsurile, dorințele, instinctele, să creăm obiective și să luăm decizii – își încheie dezvoltarea undeva între 21-24 de ani.

Adică, atunci când sunt în trafic și îmi vine să-l bat pe ăla care tocmai mi-a tăiat calea, vine cortexul prefrontal și spune:

– Stai, Gigele, că ești în trafic. Nu poți opri că-i deranjezi pe cei din spatele tău. Și gândește-te, poate se grăbea că are copilul bolnav în spital. Și tu a-i face la fel, dacă te-ai găsi într-o situație similară.

Vocea care ne ponderează, care ne ajută să ne controlăm.

Sau, ți-e foame și-ți vine să mănânci 3 shaorme și 5 hamburgeri. Chiar dacă erai la dietă.

Vine cortexul și spune:

– Ioana, draga mea, gândește-te câți coloranți există într-un hamburger. Orice efort ai depus până acum să slăbești a fost de prisos. După această masă, vei lua totul de la capăt cu un efort și mai mare.

Ăsta-i cortextul, prietenul nostru.

Dacă nu vine și nu-ți spune nimic, e un moment bun să te întrebi ce mai face. Posibil să sufere și abia să-și tragă răsuflarea între zecile de ore petrecute în fața ecranelor, între pungile goale de chips-uri și sticlele de băutură.

Copiii noștri învață din exemple

Nici n-ar avea cum altfel. Până pe la 8 ani când începe prima intensificare a cortexului prefrontal, copiii nu vor înțelege să nu mai dea în soră-sa doar pentru că e ”sora ta și nu e frumos!”

Vor înțelege în schimb dacă-i ajuți să-și imagineze cum se simte sora lui dacă o bate, cum s-ar simți el dacă ar primi o palmă și de ce consideră că nu e un comportament potrivit bătaia.

La 6 ani, Andre, copilul meu cel mare știe foarte bine toate aceste lucruri. Cu toate acestea, îi mai lipește soră-sii câte una atunci când e la limita răbdării.

La mine, bătaia n-are scuză. Cum nici țipatul.

Astfel că, mă trezesc într-o astfel de situație de vorbă cu Andre spunându-i:

– Cum crezi că s-a simțit Beti când ai țipat la ea?

– Știu, rău! Nu mă mai întreba!

– Dar ție ți-ar plăcea să țip la tine doar pentru că am avut o zi proastă la birou?

– Nu!

Cu toate astea nu mă convinge că a înțeles cu adevărat să nu mai ridice vocea la nimeni. Știu că știe teoria, cu toate acestea îi vine greu să se controleze. Cortexul prefrontal abia începe să capete formă.

– Andre, tu ne-ai văzut pe mine și pe tati vreodată țipând unul la celălalt?

Și-atunci, pentru o fracțiune de secundă, ca în fața unui test suprem, am așteptat verdictul.

– Oare ce va zice? Cum ne văd pe noi copiii? Oare țipăm fără să ne dăm seama? Suntem noi un model pentru ei? Nu cumva le cerem mai mult decât noi înșine putem face?

Andre tace. Se uită lung la mine și-mi spune:

– Nu. Nu țipați.

– Câteodată vorbim mai tare ca să ne apărăm opinia. Dar nu ca să-i deranjăm pe cei din jur.

Vor veni momente când modelul din familie va fi singurul care va mai conta.

Copiii noștri se nasc deștepți. Simt mult mai multe, știu și mai multe.

Iar a povesti copilului ceva și a face în familie altceva e ca și cum i-ai cere să învețe tabla înmulțirii dar tu acasă să faci calcule pe telefon.

E ca și cum îi povestești despre importanța de a mânca fructe, dar îl scoți la pizza în oraș.

Îi povestești despre culoarea verde de la semafor, dar tu traversezi pe roșu, că te grăbești.

Abia atunci când discursul tău va avea consistență și va fi reprezentat de un model familial demn de urmat, abia atunci copilul tău de acum va fi adultul responsabil când noi ne vom mânca biscuiții înmuiați în ceai, lângă o doamnă îmbrăcată-n alb.

Sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *