Oi fi mai proastă eu dacă renunț?

www.mamipetocuri.ro

Mă tot bântuie întrebarea asta de vreo 15 ani încoace.

De-a lungul timpului am jucat ambele variante: când n-am renunțat la nimic, mi-am luat catrafusele și am plecat, când am stat și-am desfăcut firul în patru, poate-poate om ajunge undeva.

Nici una dintre situații n-a fost cea fericită.

Pentru că în timp, urma să-mi dau seama că nici o relație nu se bazează pe modelul: unul face mâncare și celălalt mănâncă semințe. Unul crește copii și celălalt pleacă la bere. Unul doarme toată noaptea și celălalt se trezește din 2 în 2 ore.

O relație e despre: eu las acum că te văd supărat, dar mă aștept să mă înțelegi data viitoare când îmi vine să urlu.

Cum ne dăm seama însă de ce anume are celălalt nevoie? Cum ajungem sub carapacea omului care nu vorbește sau cum îl ponderăm pe cel care care vorbește prea mult.

Cum atingem echilibrul?

– Eheeei, dragii moșului, echilibrul în cuplu e ca mersul pe sârmă cu două mingi de foc în mână când te mănâncă-ntre picioare.

E nevoie de:

  • empatie față de cel din jurul tău
  • un pic de egoism pentru dorințele tale
  • atenție la copii
  • ascultarea tuturor durerilor
  • satisfacerea nevoilor
  • suport emoțional
  • somn mult și cafea pe măsură
  • cel puțin trei (3) vacanțe pe an: în cuplu, separat și în familie (recomandat)

Cum vă spuneam, o nimica toată!

Nici prânzul de conectare nu face minuni

Am mai povestit că din când în când, eu și cu soțul meu luăm masa de prânz în oraș, pentru conectare.

Acum câteva zile, pur întâmplător, ne-am întâlnit la prânz în mall.

Știu, sună amuzant acest ”întâmplător”, dar realitatea a fost că amândoi am ieșit de la sală în același timp, fără să ne fi vorbit în prealabil.

– Mâncăm împreună? l-am întrebat eu.

– Dacă vrei.

Aș fi putut să-mi dau seama că un astfel de răspuns nu pregătea o experiență de neuitat. Doar că eu eram în filmul cu niște emailuri și-o conferință, deci am simțit ceva dar n-am percutat.

În nici două minute, am început să ne enervăm reciproc. El că prea sunt nervoasă și vorbesc răstit, eu că pentru el nu fac nimic bine și tot timpul are ceva de comentat.

Aplicând variantele de la începutul articolului, eu m-am întors și-am plecat. El s-a dus liniștit să ia prânzul.

Nu e nici o supărare. Bărbații gândesc în obiective și scopuri. Punctul A și punctul B sunt legate de un singur fir: cauză – efect.

– Mergem să mâncăm, păi mergem! Nu ne stă nimic în cale.

– Dar s-a supărat nevasta pe tine.

– Și ce treabă are asta cu mâncarea?

Femeia pe de altă parte, își spune nervoasă în drum spre mașină:

– Bine, deci el se duce liniștit să mănânce, iar eu ca proasta rămân flămândă. O să mă doară capul, tot din cauza lui, o să mă enervez pe copii fără motiv, pentru că o să mă doară capul, tot din cauza lui, iar diseară nici nu-i mai fac mâncare că poate ”vede” cât de tare m-a enervat. Practic, ziua de astăzi este ratată! Din cauza lui!

Mâna sus cine se regăsește!

Momentul de procesare și salvarea zilei

Timpul e resursa cea mai prețioasă a secolului în care trăim astăzi. O zi pierdută lângă omul pe care-l iubim sunt 24 de ore în minus pentru a ne face viața împlinită.

Aceste 24 de ore au șanse spre 90% să devină rădăcina următoarelor 24 de ore în care conflictul se agravează.

Cu cât lăsăm mai mult o problemă nerezolvată cu atât prinde putere și e mai greu de rezolvat. Ca o buruiană pe care nu o tai la timp.

E adevărat, că unele discuții au nevoie de timp să se clarifice.

Eu fac referire aici la conflictele de zi cu zi, legate de rutină și momentele de reconectare care ne duc în primă fază prin Purgatoriu.

El vine cu ziua lui stresată, eu vin cu ziua mea în care m-a oprit din nou Poliția și tocmai m-a anunțat Beti că va spune întregii grădinițe. Deci mai bine s-o știți de la mine. Amendă 150 lei, am scăpat ieftin de data asta.

(Asta a fost pentru mama, ca să nu se streseze)

Fiecare vine din filmul lui, iar împreună, lung metrajul are nevoie de un pic de muncă: unul regizează, altul povestește, celălalt alege ambientul.

Așa se câștigă Oscarul

– Dacă m-aș duce la el să-i spun ce mă doare? Mă face oare asta mai proastă? Sau poate mai inteligentă emoțional? mi-a răsărit întrebarea ca un mușchi de vită la grătar.

Am pus în balanță dacă nu cumva este emoția care vorbește, iubirea ce i-o port, poate obișnuința sau nevoia mea de a mă simți în siguranță. Poate chiar mă autosabotez.

În contrabalans, am pus faptul că poate are o zi proastă, poate mai proastă ca a mea – ar fi fost frumos să-l fi întrebat. Că e soțul meu mult iubit care ar face totul pentru mine – ar face, o știu, și să accept că nu e cel mai bun comunicator cum, de altfel, și eu sunt aeriană și constant într-o poveste (de cele mai multe ori, fantastică, de viață).

M-am ridicat, mi-am luat vita și m-am dus către el:

– Ești supărat?

 

Sursa foto

 

4 Comments

  1. Articolul e super, fara indoiala! Iar bucuria primirii unor invitatii gratuite la evenimentul anuntat ar fi si mai super 🙂 ! (Mai ales pentru doi tineri perspicaci si foarte dornici sa invete)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *