Mami, ce e dincolo de limită?

www.mamipetocuri.ro

Abia așteptasem ziua de sâmbătă să mă prindă și pe mine ora 8 în pat. Visam la mirosul de așternut răcoros, la mușchii ce mi se vor întinde leneși pe saltea, la ochii ce mi se vor deschide încet, relaxați.

– Mamiii, se aude ușor în urechea dreaptă.

– Hîîîîî….., răspund eu în chineză.

– Mamiiiiiiii, repetă vocea ca un ecou.

– Da, Beti, răspund ca să nu prelungesc agonia.

– Putem lua înghețată?

– Acuma nu. Dimineața nu se mănâncă înghețată.

– Păi noi vrem înghețată.

– Am înțeles. Dar mâncăm mai încolo înghețată.

A plecat.

Eu am rămas cu un colțișor de gând că nu e tocmai liniștitor modul în care a acceptat refuzul. Dar mirosea atât de bine-a somn, că patul m-a cuprins cu două brațe mari somnoroase și n-am mai știut de nimic.

După 45 de minute…..

M-am trezit brusc și cu ochii senini ca cerul odihnit de vară, m-am dus la copii. Liniște maximă!

– Ce faceți, mâțelor?

– Bună, mami! strigă ei în cor.

– Bunăăăă! le răspund eu zâmbind, cu ochii fixați pe mustățile lor de înghețată. Ce-ați făcut?

– Să vezi, începe Beti. Aici în frigider, stai să-ți arăt, vezi, aici, în cutia asta era înghețată.

– Și Beti m-a pus să fur, intră în discuție și Andre.

– Și tu, ce-ai făcut? întreb eu. Ai furat!

– Eu i-am spus că nu e bine.

– Dar voiam înghețatăăăăăăăăă, miaună Beti.

– Dar tu știi că nu e frumos să furi, Andre. Și mai ales să pui pe altcineva să fure, Beti!

– Păi și dacă voiam înghețată.

– La 8 dimineața, pe stomacul gol?

– Da!

– Trebuia să-mi cereți măcar!

– Păi ți-am cerut!

– Și-am spus NU!

– Dar voiam așa de mult înghețată la micul dejun!

 Când mama cade pe gânduri

Sinceră să fiu, tare m-a pus pe gânduri experiența aceasta.

Două gânduri mi-au venit în minte:

Primul – într-o dimineață de vară vizitam Lisabona cu niște prieteni români. Unii dintre ei aveau o fetiță care a vrut înghețată, în timp ce noi căutam disperați la 8 dimineața o cafenea deschisă.

– Pfff, eu niciodată n-o să le dau înghețată dimineața copiilor mei, mi-am zis eu în gând.

Moment în care Destinul și-a scos caietul de notițe și a notat o bulină neagră în dreptul meu.

Al doilea – că nici măcar nu pot fi supărată pe copiii mei, mai ales că la ei fapta era și mai gravă, că au trecut peste cuvântul meu.

În ciuda acestor gânduri, instinctul meu de mamă, care valorează cam 90% din tot ce întreprind, îmi tot spunea să las evenimentul cum este că e bine așa.

Ba mai mult decât atât, am copt un plan – am cumpărat o cutie nouă de înghețată cu 6 cornete mini și am pus-o la loc. Am făcut-o de test, să văd dacă au înțeles ce reprezintă o excepție și dacă au învățat să se abțină pe viitor.

După 3 luni

Sâmbăta trecută eram atât de răcită, încât la prânz i-am băgat pe copii în pat și m-am dus la culcare. 3 ore am dormit. M-am trezit la 6.45 după amiaza într-o liniște solemnă de m-am speriat. Puteam jura că au dat iama în bomboane, înghețată și tot ce ar fi putut ține loc de ”lucru interzis”.

Nici măcar!

Spre marea mea surprindere, n-au avut nevoie de nimic.

O felie din marea educație a copiilor

Dacă poposiți mai des pe-aici, știți, desigur, că departe de mine de a da lecții. Experiența de sus e doar o mică parte din ceea ce clădim în creierul limbic al copiilor zi de zi. Nu poate fi luată ca model sau tipologie unică de viață. E un strop din întreg.

Ideea care stă, însă, la bază este că uneori pentru a ști care-i binele trebuie să cunoaștem răul. Pentru a învăța să ne oprim la limită, trebuie să știm ce e dincolo de ea. Și că încrederea pe care le-o oferim propriilor noștri copii este mai presus de orice jucărie, prăjitură sau poveste de seară pe care le-o oferim în schimbul de ”a fi cuminți”.

 

Sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *