Înfruntă-ți frica și vei crește copii puternici!

www.mamipetocuri.ro

Legenda spune că atunci când mama a aflat că are iar fată nu a plâns dar nici prea bine nu i-a căzut.

Mai mult sau mai puțin conștient, mamele își proiectează atât temerile cât și așteptările în copii.

Își doresc să fie băiați, că aparent, genul masculin are viața mai ușoară. Nu știu din ce film se trage că mie mi se pare extrem de relativă treaba asta cu ”viață ușoară”/ ”viață grea”. Eu n-aș putea să fac ceea ce face soțul meu la birou, nici într-un milion de ani, iar asta face să pară greu. Dar nici ce fac eu nu e tocmai simplu, iar el sigur n-ar face-o la fel de bine ca mine.

Nu-și doresc să nască fete ca să nu treacă prin durerile facerii. Pe asta parțial o mai înțeleg, dat fiind modul cum se năștea și cum încă se mai naște prin unele spitale de pe la noi. La mine iar nu se aplică. Am născut greu, credeam că o să mor, dar tot mi se pare cel mai minunat moment pe care-l poate trăi oricare femeie de pe această planetă. Plus toate ce vin după: alăptarea, ținutul în brațe și tot așa.

Unele mame visează la ziua în care copilul lor o să devină pianist, altele profesor, să intre la cea mai prestigioasă facultate de peste mări și țări sau să stea acasă, că ciorbica lui mămica e cea mai bună, nu-i așa?

Eu, pe ascuns, mi-am dorit ca fii-mea să fie blondă. Să nu aibă păr negru pe ea, așa cum este gena portugheză. Iar ca să-mi înțelegeți groaza, o să vă explic: Andre are păr pe spate de când s-a născut. Iar în ciuda părerilor tuturor medicilor că o să-i cadă, că nu o să mai aibă fir de păr pe el, nu i-a căzut absolut deloc. Partea bună e că sigur nu va avea probleme cu chelia la bătrânețe. Partea și mai bună e că e băiat.

În groaza mea de a nu da naștere la un alt ghem de păr am zis și câteva rugăciuni în direcția asta, poate-poate oi avea noroc. Iar Dumnezeu m-a auzit. Beti e blondă ca mă-sa. Și la fel de nervoasă și încăpățânată.

Nimic nu e pe gratis, dragii mei!

Cine șterge frica? Educația

O fi având mama o tonă de frici și neliniști la nașterea mea, dar cu siguranță nu mi le-a pasat mie. Deci, conform teoriei că pruncul preia din temerile mamei, în cazul meu, nu prea se adeverește. Dar lăsați, că le-am luat pe alea de după sau pe alea de dinainte, de la bunica, străbunica și tot neamul cel adormit.

La prima sarcină eu mi-am dorit fată. Că o voiam cu codițe, cu fustițe și mă vedeam eu, așa într-un fel, mamă de fată. Visam să mergem amândouă la film și în parc, să mâncăm înghețată și să stăm ca fetele de vorbă. Ei bine, a ieșit băiat.

La a doua sarcină, pe modelul: m-am prelucrat în creșterea băieților, m-am specializat în cumpărături de pantaloni scurți și chiloți cu buzunar, mi-am dorit tot băiat. Iar cum lucrurile se întâmplă fix cum vreau eu, a ieșit fată.

Șoc și groază. Că temerea n-a fost că o să nască pui vii și o să sufere la naștere. Frica venea din modul de a-i educa separat, dar împreună. Diferit, dar fără să fac diferențe.

În timp, însă, mi-am dat seama, că indiferent de genul copiilor, mamele împreună cu instinctul matern au puteri miraculoase de a face lucrurile natural și bine.

Trăim într-un secol plin de informație de unde ne putem inspira și aplica lucruri cu care rezonăm și care să ne ajute în dezvoltarea noastră ca individ și familie.

Că temerile noastre, naturale, dar de multe ori neîntemeiate, se pot șterge prin educație – a noastră și a copiilor noștri.

Relaxare vs frică

Mie nu-mi place ideea de frică folosită în același context cu copiii mei. Nu știu de unde mi se trage, dar când începe să mi se facă frică în preajma copiilor, pentru mine e un semnal că am nevoie de ajutor.

Mi-a fost teamă că nu o să fac față creșterii lui Beti, pentru că plângea mult și era nervoasă. Atunci, m-am dus la Otilia să vorbesc cu ea și m-a ajutat.

Mi-a fost teamă că Beti nu mânca nimic. După multe încercări de a rezolva situația, m-am relaxat. Și am lăsat-o în pace. Și Beti mănâncă.

Mi-a fost teamă că Andre e un copil moale și fricos: nu se urca pe tobogane, în leagăne, când alții le aveau la degetul mic. M-am relaxat, ca în timp să-mi dau seama că Andre e un copil introspect și analitic. Altele sunt calitățile lui.

Acum două zile nu-l mai găseam pe Andre în casă. Și-am intrat în panică, în ciuda faptului că dacă m-aș fi gândit mai bine și eram relaxată mi-aș fi putut da seama că s-a dus la un vecin.

L-am căutat disperată – de două ori prin baie, de vreo trei ori prin camera lui.

După câteva minute, l-am zărit venind agale spre casă.

– Unde ai fost?

–  La Alex.

– Și de ce nu mi-ai spus? Știi ce frică mi-a fost că te-am pierdut?

Nu înțelegea ce-i spuneam.

Nu avea capacitatea de a-mi înțelege frica.

Deci problema nu era la el, ci la mine era nevoie de reparat ceva: să-l învăț să-mi spună când pleacă de-acasă.

Frica te ajută să vezi cine ești cu adevărat.

Frica (relaționată cu copiii) e un trigger că e nevoie de reparat ceva la noi, ca părinte.

 

Sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *