Băiatul cu bezele

www.mamipetocuri.ro

Nu știu cât sunt eu în măsură să dau sfaturi în dragoste, dar dacă e cineva interesat despre subiect vă pot povesti una din experiențele mele cele mai amuzante de pe vremea când dragostea nu stătea pe Facebook și nici la rând la pâine.

Tu ca să ieși cu cineva în oraș, acesta trebuie să asculte Rammstein și să citească Kafka

Mi-a spus la un moment dat cineva, în timp ce rezemam amândoi o bancă din Grozăvești.

După ton părea că-l deranjează, doar că eu am luat-o ca un compliment.

– Ești autosuficientă, a mai completat el, la fel de indignat.

Nici cu asta nu eram neapărat de acord. Realitatea era că nu dădusem încă peste cineva care să pară mai deștept și mai interesant ca mine. Dar oamenii din jur cred că tu ai de fapt o problemă.

Decât cu cortul la iarbă verde, mai bine desenatoare pe bob de orez timp de 6 luni de zile

Când aveam vreo 20 ani și eram prin anul 1 de facultate, m-am împrietenit cu o tipă care lucra la Teatrul Mic. Când o să fiu bătrână, pe o barcă, pescuind în larg creveți o să scriu despre petrecerile dintr-o viață paralelă. Asta dacă o să-mi iau la timp pastilele de memorie și n-am murit într-un naufragiu în Strâmtoarea Gibraltar.

Cum spuneam, tipa aceasta a ținut morțiș să mă întâlnesc cu un prieten de-al ei, în vederea înfiripării unei relații viitoare. Eu în continuare cred că ea avea un alt scop final, că prea insista, eu prea refuzam, prea era telenovelă în care nimeni nu renunța. Așa că, am ieșit la întâlnire.

Și contrar filmelor de dragoste în care ea se duce împinsă la întâlnire de buna ei prietenă, iar el abia își face loc în inimă după o dragoste recent pierdută, pentru ca la final să se iubească până la adânci bătrâneți, eu când l-am văzut mi-a venit să fug, iar el era chitit să mă scoată la picnic.

Mulțumesc, dar nu, mulțumesc

– Știi, mie nu-mi place să merg la picnic, i-am spus eu puțin direct.

– E un picnic diferit, o să vezi, a răspuns el entuziasmat.

Eu tac, dar sângele îmi creștea-n vene.

– Și unde-i mâncarea?

– Mergem acum să cumpărăm. Nu știam ce-ți dorești, așa că am ales să mergem împreună.

Preferam un restaurant, mi-am spus în gând, în timp ce el pica vreo 150 de puncte în fața mea.

Și intrăm la magazinul de la subsol de la Mall Vitan, pe-atunci La Fourmi, actualul Mega Image.

Nu știu dacă voia să mă impresioneze sau ăsta-i era stilul, că începe omul să cumpere de toate, de-a umplut un căruț întreg în 20 de minute. La final, bomboana de pe tort a fost o cutie mare de bezele care mi s-a părut excesiv de mult pentru greutatea lui cu tot cu pantofi și burtă.

Practic, atunci, cu bezelele în mână a picat cu totul testul în fața mea.

El plătea, eu așteptam deznodământul – prin ce parc o să mergem, ce pătură o să pună pe jos, cum o să stau să nu mă doară picioarele, cum am să mănânc cu mâinile murdare, și toată iarba care o să mă înțepe în f231344nd.

– Ești cam stresată, mi-a spus el în timp ce înfigea toate bucatele în mașină.

– Da, pentru că nu-mi place la picnic. Și nu mi-e clar unde mergem.

– O să vezi, e altceva.

– Ce altceva? Un picnic e un picnic, iar mie nu-mi place! Recunosc că am ridicat vocea, dar nu-mi place să fiu luată prin surprindere. Mai ales de cineva care nu prezintă interes și mănâncă bezele.

Ne-am urcat în mașină, iar mie îmi fugea mintea numai la bezelele alea dulci, pline cu zahăr care mai puneau un kg de grăsimi saturate pe burta lui.

Picnicul era cu totul altceva

A parcat undeva în spatele unui bloc mare și gri, lângă o ghenă de gunoi. A luat sacoșele cu mâncare, eu nu înțelegeam nimic.

Peisajul era clar mult mai drăguț decât gândacii din Grozăvești de unde veneam eu, dar totuși nu-mi doream asta de la viață. Plus căratul bezelelor pentru un domn supraponderal, care nu se putea abține de la “ceva dulce”.

L-aș fi lăsat acolo, știam foarte bine drumul către metrou, doar că mi se făcuse milă de el. Fără mine ar fi rămas fără bezele. Am urcat cu liftul la un etaj oarecare, a deschis ușa și din prag am zărit în sufragerie pe jos, o pătură cu niște farfurii de plastic și două pahare.

Nici nu știam dacă să râd sau să plâng.

– Un altfel de picnic, vezi?

– Dar n-ai masă? îmi venea să-l întreb. Doar că bezelele din gura lui m-au lăsat fără grai.

Am făcut stânga-mprejur și dusă am fost.

Singurul lucru pe care l-am apreciat la el a fost că nu m-a mai căutat niciodată.

Autosuficiență?

Nici vorbă!

Am știut clar că nu vreau să văd ghena de gunoi de la balconul meu.

Erau suficienți gândacii din Grozăvești.

 

Sursa foto

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *