Serbarea, examenul maturității părintelui

www.mamipetocuri.ro

Azi, ieri, mâine, poimâine….cine mai știe ce zi este azi și ce am făcut ieri? De când începe luna iunie, parcă tot universul se răstoarnă cu picioarele în sus. Începe cu 1 iunie zi liberă, apoi serbări, întâlniri, evenimente, totul acum că apoi se intră în concediu. O alergătură continuă cu și fără copii.

Iunie, luna serbărilor

Prima serbare din viața copiilor mei a fost la Sala Palatului. Știam de mult, așa că planul inițial a fost să-mi iau o zi liberă de la birou, să stau acasă ca să ajung la timp, să nu mă stresez și să am loc de parcare.

În realitate, m-am dus la birou unde o sută de mii de lucruri mă așteptau precum aștept eu cafeaua de dimineață. Am plecat din Cotroceni cu o oră înainte de eveniment. Și am făcut 60 de minute ca să parcurg 5.5 km.

Am îmbătrânit o sută de ani în ora aia.

Vă amintiți întâmplarea de pe autostradă unde eram să rămân fără motorină și începusem să aberez? De 1 iunie a fost de o mie de ori mai rău. Intrasem în panică, tremuram toată iar fața îmi era împietrită pe ora de la ceas. Aveam impresia că minutele sunt secunde, că trec prea repede, prea repede…..

Mașinile nu mergeau, era un blocaj la Unirii, mai aveam 2-3 km și nu mai reușeam să mă mișc din loc. Aș fi zburat, aș fi alergat, aș fi făcut orice dar nu puteam. Eram acel punct minuscul într-un ocean de mașini, care staționau.

Mă uitam la fețele șoferilor, îi vedeam liniștiți, parcă eram pe un scaun de avion în cădere liberă, iar toată lumea stătea resemnată. Numai eu, vorbeam singură:

– Unde se duc toți oamenii aceștia?

– Au toți serbări?

E vis sau realitate?

Mi-am adus aminte de respirația pe care nu o făceam când îl nășteam pe Andre. Și credeam că am să mor. Nici acum nu eram prea departe. Îmi vedeam copiii pe scenă, iar eu nu eram în sală. O vedeam pe Beti așteptându-mă să o iau de pe scenă la final, iar eu nu eram acolo. Îl vedeam pe Andre căutându-mă cu ochii în sală, iar eu nu eram acolo.

Prima serbare a copiilor mei, fără mine.

Mi-am reproșat un milion de lucruri – că am pierdut vremea la birou, că toate emailurile și întâlnirile ar fi putut aștepta și că orice, orice aș fi făcut pentru ei până acum este egal cu 0 (zero) dacă eu nu sunt prezentă la serbare.

Respiră, inspiră și spune o rugăciune

Nu știu exact ce sfinți erau de tură atunci, dar sigur și-au făcut treaba bine.

După ce-am vorbit singură vreo câteva minute, gesticulând nervos în oglindă:

– Trebuie să ajung, trebuie, Dumnezeu iubește mamele cu copii!

Am zis și câteva rugăciuni, am promis să mai țin și post din când în când, să fiu mai bună și mai tolerantă, blocajul din fața mea a dispărut ca prin minune.

Fâlfâiam din genele transpirate și nu-mi venea să cred – în fața intrării, un loc liber mă aștepta chiar pe mine. De fapt, pe unul de la UNATC, dar doar în timpul programului de lucru.

Doamne, cât stres!

17 fără 7. La 17 și 3 a început.

Doamne, ce bine e să găsești loc de parcare!

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *