Nu-mi plac despărțirile

www.mamipetocuri.ro

Dar cui îi plac?

Prima mea despărțire serioasă a fost de iubitul din adolescență. Eu mă vedeam o viață împreună, el s-a trezit mai târziu. Și mai bine pentru toată lumea! Eu am plâns mult, el aproape deloc.

Apoi a fost de mama, când am plecat în Portugalia.

– Ești sigură că vrei să pleci? m-a întrebat ea pentru a câta oară, în fața trenului ce se pregătea să plece.

Eram tare sigură, dar ca să plâng, mușchii îmi erau atrofiați de durere. Mama însă plângea, iar mama plângea rar pentru mine.

Atunci am știut că pe mama o doare tare, tare rău și că mă iubește! Indiferent de orice.

Mai târziu, la un an distanță, am văzut-o pe soacra mea plângând după băiatul ei cel mare. Lăsa o viață de 27 de ani în spate și începea una nouă, alături de o fată pe care o cunoștea atât de puțin. Și pleca departe, la 4000 de km distanță de casa lui. A copilăriei lui.

Nici atunci n-am plâns, nici el, dar acum, uneori, ascultă Fado și-i este dor și greu.

Nici soacra mea nu mai plânge, probabil și mușchii ei s-au atrofiat.

Acum un an, am plecat pentru prima dată cu copiii în Portugalia pentru o lună jumătate fără soțul meu. Nu mi-a fost atât de greu departe, cât să mă despart de el.

În aeroport, la rând, la bagaje, părinții își luau rămas bun de la copii, iubitele de la iubiți, soțiile de la soți. Se petreceau cu privirea până departe, durerea turba în suflet, iar zeci de ochi lăcrimau.

Și-ai mei.

Pentru iubita care rămâne singură, pentru mama care rămâne fără copil, pentru soția care pleacă fără sufletul ei pereche.

Nu, nu-mi plac despărțirile.

Mă pregătesc să plec din nou cu copiii, singură. Mă înfioară gândul despărțirii.

Știu că e mai bine pentru ei acolo, că aerul e curat și aerosolii din plin. Că pe Andre îl ajută la respirație și pe Beti la piele. Și că este importantă și relația cu bunii paterni. Le știu pe toate astea.

Dar privirea mi se întunecă, capul începe să mă doară de la lacrimile care mi le înghit, sufletul mi se îngreunează.

Cred în semne, cum cred în copiii mei, în mama și-n iubire

Cred că fiecare lucru care ni se întâmplă e o pregătire pentru următoarea etapă din viața noastră. Cred că destinul mă pregătește pentru a supraviețui despărțirilor viitoare. Poate de copilul care va crește și va dori libertate, poate de țara mea, de familie, poate alții se vor îndepărta de noi.

Ca la final, să nu fie vorba despre mușchii atrofiați, ci despre împlinirea că fericirea e mai importantă decât despărțirea.

Sursa foto

3 Comments

  1. Mie nu doar ca nu-mi plac despartirile fizic vorbind, dar aproape ca mi-a fost si frica sa citesc articolul 🙁 . Imi place cum scrii, si eu sunt mama, si tot baiat si fata am si ma amuza ca mamipetocuri e in picioarele goale la poza cu Despre mine 🙂

    1. Tuturor cred că ne este teamă, într+o formă sau alta. Eu mă pregătesc psihologic acum.
      Nici nu mi-am dat seama că n-am tocuri 🙂
      Recunosc: sunt fan dar e mai mult metaforic.

      1. Da, da, stiu ca e metaforic 🙂 . Si mie-mi plac, dar cu 2 copii mici acum, recunosc ca mi-e mai greu, inca-mi exersez mersul pe unele de 9 cm cu platforma de 1,5 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *