Din cimitirul de fiare vechi, Dacia lui tata mi-a spus așa

www.mamipetocuri.ro

Într-o lume în care erau mai multe locuri de parcare decât mașini, nu existau oglinzi retrovizoare pe partea dreaptă și nici centuri de siguranță, mândria familiei noastre era o Dacie 1310, albă, cu numere pare.

Bucuria vacanțelor noastre la cort care și acum mă mai urmăresc noaptea, amintindu-mi de ploi torențiale și vecini care sforăie, fericirea ieșirilor la iarbă verde în familie, în miros de mici și bere vor bălăngăni mereu la limita amintirilor plăcute.

Iarnă grea e atunci când radiatorul mașinii este îmbrăcat în carton

Pentru cei care s-au născut după `89 sau nu au deţinut automobil în anii de glorie ai Republicii, aflați că orice Dacie venea la pachet cu incertitudinea pornirii în anotimpul de iarnă.

– Ia du-te pe balcon, mă ruga mama. Vezi, a reușit taică-tu să pornească mașina sau a luat-o pe jos?

Aveam vreo 7 ani când am început să înțeleg ce se ascunde dincolo de un simplu ”azi iau mașina”.

Tata își făcea cruce din casă, mama aprindea candela. Tata cobora cu cel puțin 15 minute în fața blocului ca să o pornească ca să încălzească motorul. În cazul alinierii tuturor planetelor, a soarelui cu luna, a meteoriților sub formă de stea și a cometelor în frunză, mașina pornea la cheie și nu se oprea pe pod la Bistrița în pantă.

Dacă era parțial norocos, nu pornea, dar găsea pe cineva care să-l împingă. Și nu era treabă simplă asta cu împinsul. Trebuia pusă în relanti, iar când prindea viteză, băgată rapid într-a-ntâia. Trebuia să simți momentul, pedala, motorul….

Iar dacă era o zi ca acum la metrou când aștepți vreo 3 garnituri să prinzi loc, tuflit, între geam și bara de susținere, o lua pe jos și-și amâna treburile pentru ziua în care mașina pornea la cheie.

Erau și momente din astea. Puține și de obicei, pe timp de vară.

Vară e atunci când pleci spre mare cu mașina dar nu știi când ajungi

O dată am rămas în pană în drum spre mare, de nu știam dacă mai bine campăm în grădina cuiva sau mai bine luăm trenul spre casă.

Altă dată, un drum de 50 km s-a transformat într-unul de 12 ore.

Când era soră-mea printr-a șaptea, s-a ambiționat tata să mergem s-o luăm din tabără de la Snagov. Planul era să ajungem cu o zi înainte de final și să petrecem o zi împreună la Snagov. Am ajuns fix la focul de tabără, când toți copiii se îndreptau spre mașinile care îi așteptau să-i ia acasă.

Iar cireașa de pe tort a fost când a terminat soră-mea anul 1 de facultate și iar i s-a pus pata lui tata să o ia de la facultate cu mașina, acasă. Îmi amintesc doar că la un moment dat, în timp ce stăteam pe capota portbagajului iar tata împingea la mașină, eram aproape 100% convinsă că nu o să mai ajungem niciodată acasă pe patru roți.

Dar am ajuns. Nu știu cum, nu știu după cât timp. De atunci citire, nu mi-a mai trebuit mașină până la 32 de ani când nevoia m-a obligat și în nici un caz dorința sau plăcerea.

Din cimitirul de fiare vechi, Dacia lui tata mi-a spus așa

În această vacanță, singură cu copiii, conduc o mașină care la orice curbă am impresia că voi rămâne fără portieră. Ca să văd în oglinda retrovizoare lateral stânga trebuie să-mi las capul în jos ca și cum m-aș uita pe gaura cheii, de aceea prefer să aplic mai degrabă intuiția și oglinda retrovizoare din interior. Nu are servodirecție, deci orice parcare, dar mai ales aia în pantă laterală este ca și cum am fost la sală 3 ore și-am ridicat greutăți cu degetele de la picioare. Iar când este foarte cald afară, în lipsa aerului condiționat, deschid toate geamurile iar copiii intră în extaz cu freza fluturată în toate direcțiile.

Azi, în timp ce-am dat la cheie și mașina a făcut:

– Br, br, br- br-br, brrrrrrrrr, brrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr și-a pornit, mi-am adus aminte de toate experiențele cu Dacia 1310 a lui tata.

Ca și copil, nu mi s-au părut tocmai cele mai fericite momente din copilărie, pe care să mi le amintesc astăzi cu drag.

Pe de altă parte, ele m-au format omul de azi și mă ajută să mă descurc în cele mai neobișnuite momente.

Uneori mi-e teamă că o să rămân fără frâne, alteori că nu o să mai ies din parcare. Zilele trecute n-am mai reușit să închid rezervorul, iar ultima dată când a plouat mi-a trebuit 10 minute să-mi dau seama cum se deschid ștergătoarele.

Apoi, mi-am amintit de picioarele mele înghețate bocnă în drum spre Asău, să vindem porumb și de bujiile schimbate într-o noapte, pe șosea, mulțumită unui tirist.

Dacia 1310 a lui tata e de mult oale și ulcele. Dar a lăsat în urma ei, cel puțin un șofer care știe sigur că se va descurca oricât de frig ar fi afară, oricât de uzate i-ar fi frânele.

Noi ce-i învățăm pe copiii noștri?

Sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *