Acum da, am înțeles….

 

www.mamipetocuri.ro

Pentru cine a deschis televizorul mai târziu, soțul meu este portughez. Eu sunt româncă din Bacău, el e portughez din Coimbra. Dacă vă pasionează telenovelele sau poveștile de dragoste, puteți citi pe blog povestea noastră.

Din 2005 locuim în România. Aici ne-am căsătorit, aici am născut copiii, tot aici i-am botezat. Tot din 2005 toamna am vizitat România de maxim, maxim 10 ori.

La mare am fost de vreo 3-4 ori. La munte de alte 3-4 ori. Aș putea să spun că e drăguț, că avem o țară frumoasă, cu oameni ospitalieri. Realitatea e că nouă nu ne-a plăcut. Eu am mai insistat. Ba să mergem în Bucovina, ba în Maramureș. Că am auzit că e frumos, că se mănâncă bine.

Cris n-a vrut, iar eu, la un moment dat am încetat să-l mai bat la cap.

E frumoasă România. Dar nu cred că turismul e pentru noi. Nu acum.

La mare am fost la Eforie Nord, Mamaia și Venus. Excluzând drumul care este haos pe autostradă, la Eforie Nord plaja e departe de hotel, mică și aglomerată. La Mamaia ori este foarte murdară, ori este a hotelurilor unde nu ai cazare. Ori pentru că e foarte scump, ori pentru că sunt foarte vechi și insalubre. La Venus nu ne-a plăcut nici plaja, nici serviciile, nici stațiunea care este un fel de oraș comunist lăsat în paragină. Cel puțin așa arăta acum vreo 3 ani.

La munte e mai drăguț. Drumul e departe de a putea fi într-un fel descris, dar măcar ai variantă să stai în vârf de munte fără să te știe lumea. Condiția este să ai la dispoziție o zi întreagă să ajungi, de preferat fără copii mici în mașină. Nu e cazul nostru.

Nici în oraș, în București, nu prea ieșim. Și pentru că suntem mai statici, dar și pentru că mergem strict în locurile cunoscute, unde știm sigur că ne simțim bine. Care nu sunt multe la număr, deci ieșim mai rar.

De 13 ani de când suntem împreună, i-am reproșat mereu soțului meu că ” nu se dă după oameni”, că nu e flexibil, că nu acceptă nimic ”diferit”. Că are standarde prea înalte pentru lumea în care trăim noi. Că la Therme nu-i place că e aglomerație, la mare nu-i place că e mizerie, la munte nu-i place că e gălăgie, la restaurantul X nu-i place că nu e servit pe plac și tot așa.

Nu m-am gândit niciodată cum se simte când îi spun toate astea.

Aici, zicala ”E nevoie de-un sat întreg să crești un copil” chiar se aplică

Mi-am schimbat perspectiva, începând cu acest an, de când am plecat singură cu copiii să descopăr partea de Centru – Nord a Portugaliei.

Din momentul în care pleci cu copiii din casă, poți să te relaxezi. Găsești ajutor, înțelegere de la oamenii din jur fără măcar să ceri ceva.

Nu menționez autostrăzile. Aici, orice comună e legată de altă comună de o stradă rapidă. Prin orice sat se merge cu 50 km/ oră pentru că nimeni nu se grăbește. Nimeni nu claxonează, nu te stresează, nu te grăbește, nu te face să te simți prost. Lumea este educată pe stradă.

Dar mai mult decât atât, azi la restaurant, lume multă, mesele pline, abia găsim o masă liberă. Ne așezăm, în mai puțin de un minut a venit cineva să ne aducă meniul.

Are răbdare. Cu sala plină de clienți, ospătarul stă lângă mine, fără să mă grăbească, fără să insiste, fără să să-și dea ochii peste cap. Copiii nu se decid, eu nici atât. Ei vor paste, ei au pizza. Domnul se scuză:

– Nu avem, îmi pare rău.

Mie îmi vine să-l pup de drag și să strig:

– În cazul ăsta, mâncăm ce-aveți.

Cer o singură porție de ceafă de porc fără os pentru copii.

– E suficient? întreb eu.

– Da, nu vă faceți probleme. Vă aduc eu două tacâmuri ca să împărțiți.

Până să ne dezmeticim, îl văd venind pe ospătar cu două farfurii uriașe pline cu mâncare.

 

www.mamipetocuri.ro

Eu nu înțeleg.

– Am împărțit noi deja mâncarea, ca să nu mai stați dumneavoastră să vă chinuiți. Numai oul nu l-am tăiat.

Mă trag de obraji ca să nu cred că visez.

Și să nu credeți că era vreun restaurant de 5 stele. Iar ospătarul cine știe ce fost elev la vreo școală de renume de prin Paris. O terasă normală, într-un sat pescăresc. Probabil un om simplu, care pe timp de vară câștigă un ban în plus.

Apoi, ne-am oprit să luăm o înghețată și să beau o cafea pe terasă. Chiar dacă scria mare pe ușă că nu se face servirea la masă, mi-au adus ei cafeaua că m-au văzut încărcată cu bagaje și copii.

Ajung acasă și găsesc în ușă un bilet:

Bună ziua,

Sunt proprietarul terenului de lângă dumneavoastră. Vă rog frumos, când aveți disponibilitate să luați crengile ca să pot intra să curăț.

Vă mulțumesc,

Nu știu cine și cum a lăsat crengile. Dacă sunt ale noastre sau nu. Nici el probabil nu știe, că nu are pe teren nimic construit. E un spațiu gol, dar omul vrea să curețe, probabil să evite posibilele incendii.

Dar nu-i așa că ți-e mai mare dragul să primești astfel de scrisori? Nu-ți vine să iei grebla și să te apuci să strângi fără măcar să te intereseze cum au ajuns crengile alea acolo?

Acum, da, am înțeles….

De ce atunci când vecinii mei din România au parcat mașina fix în puținul spațiu cu umbră din dreptul casei mele (când ei au două locuri de parcare, dar cu soare), iar eu m-am enervat:

– Cum să pui mașina fix în spațiul meu, cu umbră, în fața casei mele?

Soțul meu mi-a răspuns:

– Poate că nu era umbră atunci când ei au parcat…

Acum, da, am înțeles.

Educația vine din tată-n fiu, din mamă-n fiică, din generație în generație de zeci de ani. Și mai avem multe generații de născut ca să ajungem la acest nivel.

Până atunci, noi vom alege bula noastră de confort de la noi de-acasă.

Iar eu în continuare voi învăța.

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

 

2 Comments

  1. Noi locuim in Italia de 5 ani, cumva am plecat fortat iar acomodarea a fost ingrozitor de grea. Acum, dupa atata timp, multumesc lui Dumnezeu ca am ajuns acolo, ca reusim sa ne vindecam si sa crestem si sa le oferim copiilor o educatie mai buna. Educatia fiind exact ce spui tu, modul in care da priveasca lucrurile, oamenii, viata. E frumos ca tu poti face asta acasa….

    1. Te cred pe cuvânt cu acomodarea. Mie îmi vine greu și în vacanță să mă acomodez cu oamenii, cu casa, cu magazinele, cu totul. Dar privind în ansamblu, și ușor ușor, îți dai seama că la final cam la educație și la calitatea vieții se reduce totul. Pentru noi și copiii noștri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *