Prietenia mea pierdută. Prietena mea regăsită

www.mamipetocuri.ro

În 2015 am suferit cumplit după o prietenie pierdută. Atât de mult încât luni întregi m-am întrebat: oare am greșit eu cu ceva? Să-i spun? Și ce să-i spun? Cum să-i explic ceva ce ea probabil nu va înțelege? Că dacă ar fi înțeles, cu siguranță n-ar fi făcut.

O să-i spun Irina, dar poate purta orice alt nume. Irina este portugheză, mai mare decât mine cu câțiva ani. Are doi copii și-l iubește pe Andre ca pe propriul ei fiu. Locuiește într-o casă frumoasă, este soția unui expat și atunci când nu se ocupă de copii acasă, face voluntariat la diferite organizații românești și internaționale.

Pentru mine este un model. Un om pe care atunci când îl vezi, îți spui –

Vreau să fiu ca ea!

Organizează petreceri la ei acasă, deseori suntem invitați, vorbim despre multe și despre toate și învăț în fiecare zi ceva nou de la ea. De la cum să fac cel mai bun mousse de fructul pasiunii, cataplană de pește, cum să fiu gazdă perfectă, cum să mă comport cu oamenii din jur, cum să fiu atentă la detalii și să am casa mereu veselă. A născut doi copii în Angola și deseori îmi povestește despre experiențele ei de acolo pentru a mă încuraja și ajuta să apreciez lucrurile mărunte din România. Este un om resursă pentru mine. De zâmbete și încredere.

Irina este cea care pleacă cu prietenele în Cipru pentru a se relaxa și lasă copiii cu soțul. Iar eu mă minunez și-mi spun – Vreau să fiu și eu ca ea!

Irina este cea care poartă cele mai frumoase bijuterii și cele mai calitative haine. Și-mi spun – Vreau să fiu și eu ca ea!

N-am invidiat-o. Îi știam și greutățile, am apreciat-o mereu pentru ceea ce este ca om, mamă și femeie.

Și mi-am dorit să fiu ca ea!

Într-o zi, de ziua ea, Irina a organizat o petrecere, așa cum obișnuia, numai cu prietenele ei, ca între fete. Era o tradiție, iar eu îi cumpărasem cadou o ie românească. Doar că pe mine nu m-a mai invitat niciodată. Am privit cu lacrimile înghițite fotografiile pe Facebook și n-am încetat să mă întreb:

– Oare m-a uitat? Oare am greșit eu cu ceva?

Apoi, Irina nu m-a mai chemat la petrecerile de la final de săptămână, apoi a uitat de ziua de naștere a lui Andre, iar apoi a plecat brusc, cu totul din România.

Ne-am luat rămas bun, ne-am revăzut apoi după 2 ani, mi-a povestit din nou despre Angola de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a arătat o poză cu ia oferită cadou ulterior.

– Îmi stă perfect! mi-a spus ea.

Și mi s-a reconfirmat că ea e foarte departe de ceea ce-am simțit eu atunci.

Pentru că nimic, de fapt, nu se întâmplase

Mi-a trebuit 3 ani, timp în care mi-am blamat lipsa de încredere în mine, incapacitatea de a o întreba: ce s-a întâmplat și naivitatea ca să înțeleg că relația mea cu ea era la un nivel diferit față de relația ei cu mine. Eu o vedeam ca pe un model și simțeam nevoia să învăț mereu ceva de la ea, să o am mereu în preajmă, să-i analizez mișcările și cuvintele folosite cu copiii ei.

Eu pentru ea eram o prietenă și-atât. O persoană cu care bei o cafea, mergi la cumpărături, împărtășești anumite frustrări ale soțului pentru că soții noștri lucrau împreună și ne era mai comod. Îi traduceam în română diverse articole, îi povesteam despre țara noastră, eram un fel de ghid personal de care ea avea nevoie uneori. Dar nu eram nimic din ce era ea pentru mine.

Ea avea un grup de prietene portugheze, toate soții de expați cu care pleca în Cipru singură sau pe la piscine în miezul zilei când eu lucram 8 ore la birou. Aveam vieți paralele. Eu visam să fiu ca ea. Ea visa să aibă un serviciu, să facă ceva util cu timpul ei.

Lecția vieții mele: prieteniile nu sunt toate la fel!

Timp de un an m-am întrebat:

– De ce nu i-am spus niciodată nimic?

Ceva în mine mi-a spus să n-o fac și n-am făcut-o. Însă 12 luni m-a urmărit întrebarea asta.

Apoi, durerea a mai trecut. Eu m-am lăsat de serviciu și-am început să am un pic din ce avea ea. Timp, libertate, copiii lângă mine. Am plecat singură la Londra și-mi amintesc mereu de admirația pe care i-o purtam când servea cafeaua cu zahăr brun sub formă de inimă.

Eu beau cafeaua neagră, dar tot iubesc acest detaliu.

După 3 ani, am înțeles că prieteniile nu sunt deloc la fel. Și-am înțeles, într-un final, de ce n-am fost invitată la ziua ei. Locul meu nu era acolo. Și nu că aș fi avut eu vreo problemă sau c-aș fi greșit cu ceva, ci pur și simplu locul meu era în altă parte.

Locul acela se numește răbdare și poartă cu el o lecție de viață pe care eu am învățat-o în timp:

Unii prieteni vin să ne învețe ca apoi să plece.

Alții vin să rămână ca să învățăm împreună.

Iar alții vin ca să strice ceea ce învățăm.

Răbdarea ne ajută să facem alegerea potrivită!

 

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

4 Comments

  1. Adevarul e ca o durea la basca de tine si cam atat. Erai buna cat sa ii traduci din romana si sa ii tii companie cand altele nu aveau timp. Si normal ca a reluat totul ca si cum nimic nu s-a intamplat, ce altceva sa faca? Prietenii adevarati in momentele cheie se cunosc, si sigur ai parte si din asta 😉

  2. Dina, draguto, nu-ti mai face probleme, cel mai mare adevar pe care l-ai inteles e cel pe care l-ai si scris 🙂 Locul tau nu era acolo, era in alta parte, si era locul unde aveai nevoie sa fii cel mai mult. Stiu ca pare ciudat, dar nimeni nu e niciodata blocat nicaieri, ci e acolo unde trebuie sa fie in acel moment, inclusiv cand vine vorba de spatii mentale. Deci, fara regrete 🙂 Enjoy your holiday, si te mai astept pe la masaje 🙂

    1. Ieri am vorbit cu tine în gând. Te sunam să-ți spun că vin pe 15 august și că avia aștept să ne vedem la un masaj. Te pup cu drag! Și-ți mulțumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *