Copilul care merge fericit la școală. Nu sunt eu, e umbra mea

www.mamipetocuri.ro

Am urât școala din tot sufletul meu. Cu cât mă ambiționam să învăț mai bine, să iau note mai mari cu atât mă dezamăgea mai mult și o uram până la disperare.

Am fost mereu un copil mediocru. Dar cred cu tot sufletul meu că aș fi putut fi un copil extraordinar la română, logică sau chiar istorie.

Aș fi putut……

Am început grădinița direct în grupa mare și-am suferit pentru prima dată de a fi copilul care se descurcă. Făceam vreo 20 de minute pe jos până la grădiniță, iar în general copiii erau așteptați de părinți sau de bunici la finalul orelor. Eu mergeam singură acasă împreună cu 2 colegi. În ziua aceea, a venit tata după mine. Dar eu am terminat mai devreme, am plecat pe un alt drum cu colegii și nu m-am mai întâlnit niciodată cu tata la nici un fel de școală care a mai urmat. Visul meu de a fi așteptată vreodată de cineva la școală s-a năruit când nici nu începusem bine viața în colectivitate.

Poate că era un semn că voi fi mereu pe cont propriu. Poate m-am învățat cu greul de mică. Poate că toate la un loc și mai mult decât atât.

Grupa pregătitoare

Eram de clasa I dar urma să ne mutăm cu locuința, iar mama a decis să repet grupa mare până ne organizam cu noua casă. Să nu fie prea multe schimbări în viața mea.

Mergeam pe jos 30 de minute, treceam podul de la Bistrița ca să termin grupa aia pregătitoare din care nu învățam nimic, mă plictiseam și-mi schimbaseră și educatoarea. Eram cea mai bună, dar plăteam cu rușinea de a-mi vedea colegii la școală, în timp ce eu repetam anul. Cred că atunci a fost momentul când am învățat să las ochii în jos și să trec neobservată.

Clasa I

Îmi era o groază teribilă de eșec. Când ieșeam din casă îmi era așa frică să plec la școală că mă blocam în fața ușii. Picioarele mele refuzau să meargă, și abia-mi putea înghiți lacrimile.

Clasa aII-a

M-am mutat la altă școală, într-un alt colectiv. A fost o moarte lentă, o dispariție a ceea ce aș aș fi putut eu fi calculată în ore de geografie, dictare melodică și limbă franceză. Luam note de 2, de 4 pe nedrept, în capul meu, pe neștiință în capul învățătoarei. Purtam oricum pecetea ”noii venite”. Și nici un nou venit nu este de dorit. Strică echilibrul, aduce aer nou și adaptarea trebuie făcută în fața clasei, în fața tuturora, arătată cu degetul.

Clasele V-VIII

Pentru rezistență și cadență am beneficiat de-o jumătate de bilet în Paradis. Plecam în prima marți din lună la un cenaclu literar și scriam. Scriam, scriam, scriam de toate. Mai bine, mai rău, dar cel puțin eram pentru prima dată fericită. Axl Rose era chipul rebel care-mi striga durerea. Și totul se-ntâmpla în jurul lui.

Clasele IX – X

Trebuia să mă fac învățătoare, dar n-am vrut. Am intrat la Liceul Pedagogic la profil de limbi străine. Cei mai frumoși 2 ani din viața mea, cele mai faine prietenii, cele mai palpitante întâlniri din Parcul Mare.

Clasele XI – XII

M-am mutat iar. Vrânceanu. Liceu serios. De elită. Eram în stare să-mi vând și sufletul numai să iau un 5 la latină și unul la chimie. Nu cred că există ceva ce aș fi putut să fac și n-am făcut ca să mă placă și pe mine cineva în clasa aia. Și mă refer la dirigintă și profesori.

Azi, fosta mea dirigintă este propusă ”cetățean de onoare al orașului Bacău”. Iar eu, scriind toate astea, mă simt ca și când aș face o recenzie la un aragaz pe Emag. Toată lumea dă nota maximă, iar eu scriu că trebuie să apeși prea mult pe butoane ca să-l aprinzi, deci nota 1.

Pentru mine, liceul a fost bomboana de pe colivă. Am luat bacalaureatul cu 9.50, dar am plecat sfărâmată, având-o pe soră-mea ca ultimă speranță într-un viitor obscur și antisocial.

Facultatea

M-am apucat să lucrez din primul an de facultate ca asistent social, ocupându-mă de copiii maltratați de pe raza sectorului 6. Eu n-am fost un copil bătut, ba din contră, cu părinții mereu la serviciu, m-am simțit iubită în puținul nostru timp. Probabil destinul își propusese să-mi arate că se poate și mai rău. Sau începea lungul drum spre vindecare. Începeam să mă caut de încredere în fața copiilor părăsiți de părinți.

Azi, copiii mei merg la școală

Se spune că nu ne aparțin copiii. Ca părinți avem datoria să-i iubim, să-i educăm, să-i hrănim, să-i ajutăm, ca apoi să-i lăsăm să-și urmeze destinul. Azi, am certitudinea supremă că în drumul lor spre fericire copiii ne vindecă și ne cresc adulți mai responsabili, mai organizați, mai liniștiți.

Până să meargă Andre la școală orice miros de clor cu aer proaspăt de dimineață făcea să mi se oprească respirația în loc. Și-auzeam în urechea dreaptă toc de pantofi pe ciment, la etajul 2.

Apoi am câștigat un întreg bilet în Paradis. Andre merge cu drag la școală, și-a făcut prieteni de care acum îi este dor, are rezultate bune la tot ce ține de logică și atenție, mai puțin la răbdare și perseverență, dar cel mai important este că școala miroase acum a acceptare, încredere și curaj!

Un an l-am petrecut cu ochii să mă asigur că mă vede, că sunt acolo și că-l iubesc! Și să mă asigur că-i este bine. Că-mi este bine.

Un an în care m-a învățat povestea curajului și m-a crescut din nou, îmbrățișându-mă și încurajându-mă mereu:

– Îmi place la școală, mă duc și mâine!

Copiii au puterea aceasta extraordinară de a vindeca suflete rănite și inimi bandajate.

Și să devenim, într-un final, adultul ce merităm să fim, copilul ce-am fi putut să fim.

 

Sursa foto

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *