Pufuleții, bomboanele și biscuiții, prietenii mei buni din parc

www.mamipetocuri.ro

Puține lucruri mă enervează în jurul meu, în relație cu copiii.

Am trecut prin perioada în care orice pufulete îndreptat spre copilul meu mă enerva, orice acadea îmi dădea fiori, orice jucărie pe care copilul meu nu avea voie să pună mâna mă scotea din sărite.

M-am revoltat, m-am supărat, ca mai apoi să înțeleg că nimic din toate astea nu ajută. Pe mine, dar mai ales pe copilul meu.

Lucram la capătul greșit de relație.

Datoria mea socială și morală este să-mi educ proprii copii. Să devină exemplu pentru grupul lor de prieteni în parc, la școală sau în fața blocului. Viitor adult cu un bagaj de principii și valori corecte și demne pentru orice societate în care va alege să trăiască.

Și mai mult decât atât, obiectivul meu este acela de a se comporta în afara ariei mele de acoperire ca și cum aș fi acolo. Să am încredere că reușesc, să aibă încredere că reușesc. Că sunt autonomi.

Șansele să schimb eu mentalitatea bunicii cu pufuleți în buzunar sunt minime față de probabilitatea să-mi învăț copilul cum s-o refuze politicos.

Mai degrabă învățăm copilul să refuze, decât să declarăm război valului de bunăvoințe 

Pe lumea asta vor fi mereu oameni care vor avea acces la mai multe dulciuri, alții la mai puține. Copii care vor avea limitări alimentare și copii care nu vor avea. Unii mai pofticioși, alții mai puțin. Adulți care vor vedea în dulciuri răspunsul suprem la dărnicie și bunătate, iar alții nu.

E o lume inegală, inexactă, diferită și fiecare e unic în felul lui.

Ca părinte și adult, avem datoria să-l luăm pe fiecare așa cum este. Să-l acceptăm în limitele noastre sau să-l excludem cu respect și tact.

Atunci când mă enervez pe bunicuța darnică din parc care-i întinde bomboana copilului meu, nu fac altceva decât să mă raportez la o situație acum și aici. Concentrarea este pe persoană, când ar trebui să fie pe situație.

Există bine pentru că există rău.

Și noi avem vecini care vin în parc cu punga de bomboane după ei. Nu sunt de fier, mă irită să văd părinți care nu înțeleg în secolul informației răul care se ascunde în toate dulciurile procesate.

Și mi se pare complet nedrept să li se ofere copiilor mei dulciuri când eu lucrez zi de zi la limitarea lor.

Însă bomboana vecinului reprezintă de fapt coroana unui copac, dacă ar fi să vorbim plastic. Problema copacului bolnav din cauza zahărului nu este corona, ci rădăcina, ceea ce a primit ca substanțe nutritive la bază.

Problema copilului care vine acasă mâncând o acadea de la la vecin nu este că a luat, ci că explicațiile noastre n-au funcționat.

Întrebarea nu este:

– De ce-ai luat dacă ți-am spus să nu iei niciodată nimic de la nimeni?

Ci:

– Cum aș putea să explic mai bine copilului pentru ca data viitoare să refuze și mai ales să-mi spună?

În final, mă întorc la concluzia mea:

Șansele să schimb eu mentalitatea bunicii cu pufuleți în buzunar sunt minime față de probabilitatea să-mi învăț copilul cum s-o refuze politicos.

Iar pe termen lung, ghici cine este cel mai câștigat?

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

2 Comments

  1. Eu nu am reuşit s-o învăţ pe fii-mea să refuze vreodată ceva de mâncare :))) Nu ia de la necunoscuţi, dar de la mămicile/bunicile din parc/de la şcoală nicio şansă să zică nu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *