Cine-a zis că e simplu să fii copil?

www.mamipetocuri.ro

Ba din contră.

Mi se pare că a fi copil e o treabă extrem de serioasă.

Știu, noi adulții avem impresia că mersul la serviciu și adusul banului acasă zi de zi, plătitul facturilor și drămuirea economiilor e atât de greu și obositor cum nimic nu mai e pe lumea asta.

Nu zice nimeni că nu e, dar or fi și lucruri mai dificile.

Precum:

– să mănânci tot din farfurie chiar dacă nu ți-e foame

– să fii îmbrăcat cum vor alții, să faci numai ce vor alții, fără să te întrebe dacă vrei, dacă îți place sau dacă te simți bine

– să fii bătut pentru că mama e nervoasă și tata nu-i acasă

– să fii obligat să stai la tine în cameră – și să zici mersi că ai camera ta, fără să ai șansa să ți se explice acțiunile

– să trebuiască să te muți de la o școală la alta, de la un grup de prieteni la altul, fără să te întrebe nimeni tu ce vrei sau dacă poți sau dacă nu cumva e prea mult pentru tine

– să înveți pian chiar dacă tu-l urăști sau fotbal, tenis, engleză, franceză, chineză, germană, spaniolă, chitară, balet sau canto și toate de-odată, să demonstrezi că meriți mâncarea ce-o primești seara-n farfurie, efortul părinților tăi din fiecare zi

– să visezi și nimeni să te-asculte

– să vorbești și nimeni să te-audă

Copiii până la 3 ani vorbesc deloc sau foarte puțin. Paradoxul e că, până la 3 ani se pun bazele echilibrului emoțional. Abia asta mi se pare greu pentru un părinte. Să ai capacitatea să îi oferi necondiționat iubire, liniște, înțelegere, acceptare când copilul nu știe să ceară, să vorbească, să exprime idei coerente. Ci doar să plângă sau să țipe.

Mai există șansă?

Păi nu moare speranța ultima?

Acum câteva zile spălam rufe și nu-mi dădeau la numărătoare tricourile de la uniforma lui Andre.

Și aici mi s-a rupt filmul. Faptul că eu uit și nu mă organizez bine, îmi dă impresia că și copilul meu – care-mi seamănă în anumite privințe, ar putea fi așa.

Și proiectez asupra lui, lipsa mea.

În multe familii, această credință este întărită prin afirmația:

– Semeni cu maică-ta/ taică-tu! Și ți se spune de atâtea ori, încât începi să crezi. Iar acesta-i primul pas în transformarea viitorului adult.

– Andre, ai pierdut cumva un tricou de la uniformă, la școală? îl întreb eu cam nervoasă. Când te-ai schimbat după ora de sport?

– Nu, răspunde el. Dar o să-l caut la școală, spune el, împăciuitor.

Eu nu mă las. Aș fi putut accepta, dar frustrarea MEA urlă.

– Te rog să te gândești bine. L-ai uitat pe undeva? întreb apăsat, moment când încep să devin cicălitoare și să stresez orice reprezentant al genului masculin.

– Nu-mi amintesc acum. O să-l caut.

Îl las în pace. N-are sens să insist, știu din teorie că nu voi face altceva decât să irosesc energie și timp prețios.

Dar sunt nervoasă. Iar l-a pierdut, alți bani dați aiurea pe fereastră.

Inspir, expir. Iar ca la terapie, îmi imaginez că ies din mine toți nervii. Tot greul, toată frustrarea.

Mă îndrept spre mașina de spălat unde pusesem un așternut la spălat. Îl scot și-l întind pe uscător.

Din faldurile dese cade pe jos tricoul lui Andre.

Proaspăt spălat și frumos mirositor!

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *