Cine-i băiatul din fața mea?

www.mamipetocuri.ro

Eu cu soțul meu formăm un cuplu care se ceartă foarte rar. Și când zic ceartă mă refer la orice între a ridica vocea până la zgomote puternice în casă. În nevoia mea supremă de liniște, chiar pot spune că uneori e prea multă liniște.

Mi-ar plăcea să spun că e datorită mie. Realitatea e că soțul meu e o persoană foarte calmă, iar când ridică vocea, o dată pe an, mai bine ieși la o cafea în oraș decât să stai în jurul lui. Semn că îi trebuie măcar câteva zile să-și revină din șoc. Șocul lui de a se vedea ridicând vocea. 

Iar motivele sunt când ridic eu vocea, când insist pe un lucru la care el dă aceeași soluție de 3 zile și utilizarea în exces a resurselor planetei.

Sunt compatibile diferențele noastre de cultură și educație?

Eu provin dintr-o familie în care s-a vorbit mereu tare. Am o vagă bănuială că toată lumea din bloc știa ce se vorbea la noi în casă.

Lucru care m-a și intrigat la un moment dat, pe când eram copil. Că mama tot îmi repeta să nu ne știe vecinii, dar vecinii știau cel mai bine ce se întâmplă la noi în casă.

Într-un mediu în care te simți bine (?) nu cred că e neapărat rău.

Partea interesantă vine când eu mi-am căutat un soț care să nu vorbească tare. Pe modelul: la mine s-a vorbit tare, la el nu.

Eu îl visam înalt, brunet și să mă facă să râd. Am ales două din trei și o calitate bonus: să fie calm.

De ce să fie calm? M-am întrebat din nevoia mea de a înțelege alegerile pe care le fac

Pentru că eu sunt agitată. Vorbesc tare, mă precipit și mă grăbesc mereu, oriunde, fără un scop bine propus. Conform teoriei Imago, fix asta căutăm. Un om care să aibă caracteristici care se potrivesc, care să fie compatibile nevoilor noastre.

Eu vorbesc tare, el mă ponderează. Eu pun întrebări, el mă provoacă să gândesc. Eu sunt tristă, el mă încurajează. Eu sufăr, el mă iubește. Asta-i despre perioada aia roz, când ieșim la înghețată, vedem filme în oraș și visăm să ne căsătorim pe-o insulă pustie.

Dar după ce-ai gustat toate aromele de înghețată, ai văzut toate filmele, iar insula rămâne în continuare pustie, creierul începe să țipe după ceva gălăgie. S-a obișnuit cu vorbitul tare și-acum lipsește. Ca o cafea bună pe care-o bei în fiecare dimineață și brusc dispare.

Și-o cauți disperată.

– N-ai văzut că nu mai este lapte? De ce n-ai cumpărat? Numai eu să cumpăr?

– De ce n-ai venit mai devreme acasă? Nu te gândești la mine?

– De ce ai făcut haos în bucătărie? Mă crezi menajeră, să strâng mereu după tine?

– De ce n-ai dus gunoiul? Păi de ce să-l duci? Las că-l duce proasta.

Să fie gălăgie, să se audă zgomot, să simtă creierul ceva familiar. Că prea e liniște, iar liniștea e ceva nou, necunoscut, la care e nevoie să te adaptezi. Dar poți să te adaptezi?

Varianta lui

De obicei, el cască ochii mari și nu înțelege ce tocmai l-a lovit. Și tace, că el nu este obișnuit cu vocea tare sau poate nici nu știe cum să gestioneze problema. E luat prin surprindere și cel mai bine știe să tacă. Și tace. Și tace. Și tace. Până când nu mai rezistă și ridică vocea.

– Nu înțeleg ce ai, dar m-am săturat de gura ta! Urli întruna, spune ce vrei!

Ea face doi pași în spate, inima îi bate tare, căci nici ea nu știe cum să gestioneze ce tocmai s-a întâmplat.

– N-am știut că și el țipă! își spune în gând. S-a schimbat. Parcă nu era așa când l-am cunoscut.

Și evident, întrebările de după: dar de ce trebuie să spun eu de fiecare dată ce trebuie să faci? Tu nu vezi? Trebuie să-ți fac schemă? Aștepți totul de la mine și celelalte pe care sunt convinsă că le știți.

La final, își face bagajul și pleacă la mama.

Unde știe exact mediul și nu e nevoie să mai gestioneze nimic. E bine așa, pur și simplu.

Sau își închiriază ceva pe cont propriu pentru că nu mai are chef să suporte pe nimeni care țipă la ea.

Sau face un efort de a-l înțelege pe celălalt și a găsi soluții pentru copiii în fața cărora țipă și-i aud vecinii.

 

Sursa foto

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *