Eu, din viitor, mi-am spus așa

www.mamipetocuri.ro

Rareori mă impresionează oamenii în așa fel încât să ajung să mă identific cu ei.

Cred în unicitatea fiecăruia dintre noi. Și mai cred că fiecare ar trebui să ia din oamenii din jur, doar ceea ce îl poate ajuta să se dezvolte. Și apoi, să treacă mai departe la croșetat propriul destin.

Nu mă închin la idoli. Ba din contră, în noi stă puterea.

Până acum o vreme….

puterea mea se pierduse undeva între clasa a II-a și liceu. Mulți ani în care copilul acela liber, care ar fi trebuit să viseze, să se joace și să iubească a fost închis în pătrățelul numit:

– Fă așa!

– Cum?

Când am ajuns la facultate, departe de liceu și umbrele Bacăului care mă urmăreau mai ceva ca poeziile lui Bacovia nici nu știam să râd. Că dacă râd prea mult? Nici nu vorbeam. Că dacă vorbesc prea mult? Nici mâncare nu mâncam. Că mai bine strâng bani pentru ceva nedefinit în timp și spațiu. Nici frumos nu mă îmbrăcam. Că poate nu potrivesc bine hainele.

Între adultul care vârsta mă obliga să fiu și copilul ascuns în mine, se dădea o luptă pe viață și pe moarte. Eram complet ruptă de realitatea unde lucrurile se făceau pe cont propriu, dar mă aruncam cu capul înainte testând cu picioarele goale terenurile pe care până atunci mergeam doar în șosete flaușate sau deloc, ținută în chingile:

Ce-o să zică lumea?

Când a apărut Andreea Esca pe scenă și a început să facă glume, după invitații dinaintea ei care dăduseră un aer serios discuției, parcă aș fi venit eu din viitor să-mi spun că se poate oricum simt eu că e bine.

Că se poate oricum mă face să fiu eu, cea autentică. 

Că e ok să râd când îmi vine să râd.

Că e ok să fac glume când îmi vine să fac glume.

Că e ok să spun ceea ce simt să spun.

Că e ok să fiu o mamă care merge după 3 luni de la naștere la serviciu. După 10 în cazul meu, deci nu e chiar așa grav.

Că e ok să fiu o mamă care-și iubește munca și-o face cu pasiune, chiar dacă asta înseamnă să lași copilul mic acasă cu bunica sau în cazul meu, la creșă.

Că e ok să nu fiu impresionată până la lacrimi de primul caca, primul gângurit, prima clipire din ochi a copilului meu.

Că e ok să nu sprijin pereții grădinițelor pentru a-mi confirma că fac acomodarea ușoară.

Sunt o mamă pragmatică. Și e important să mi-o asum.

Și-mi asum până la capăt că:

  • folosesc cuvinte blânde cu copiii
  • îmi iau copiii în brațe când plâng, indiferent care-ar fi motivul
  • îi ascult, cu calm și răbdare
  • îi încurajez, mereu, la bine și la greu
  • le dau variante, nu soluții
  • mă joc cu ei, glumesc cu ei, dansez cu ei, gătesc cu ei, mă conectez cu ei în timpul când suntem împreună
  • încerc cât pot eu de mult să transmit o imagine clară despre mine, ca mamă: cum sunt, ce-mi place, ce nu-mi place și care sunt limitele mele, cum de altfel, încerc să fac cu copiii mei: cum sunt ei, ce le place, ce nu le place, care le sunt limitele și cum le putem respecta
  • mențin un mediu echilibrat în familie
  • orice fac (conștient) pleacă de la premisa: nimeni, niciodată nu trebuie să se simtă rău din cauza mea!

Asta-s eu. O mamă pragmatică. Și fac eforturi supraomenești să mi-o asum până la capăt.

Pentru că, știți voi: ce-o să zică lumea?

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *